domnu Toma, cât era de mare, şi-a scuturat pletele şi şi-a mai adus aminte că altădată, pe când era el copilandru, s-a mai întâmplat asemenea faptă, tot în aceste părţi, în singurătăţile Stânişoarei. Iar cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit şi dat pe faţă. Dator este să-l urmărească omul; rânduit este să-l urmărească fiarele şi dobitoacele. Dacă ai cunoaşte înţelesurile vântului şi a ţipetelor de paseri, şi a scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gângăniilor, şi a tuturor urmelor care sunt, dar nu se văd dintr-o dată, atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai târziu. De aceea, ca un om cinstit şi săritor la năcazul altuia, domnu Toma nu stă deloc la îndoială să puie iapa la căruţă şi s-o ducă el singur până la Borca pe Vitoria şi s-o întoarcă înapoi în Sabasa, oprindu-se întruna şi cercetând pretutindeni.

  Îndoiala putea fi pân-aici. Acuma nu mai este. Lipan a rămas prăpădit între Sabasa şi Suha.

  După această hotărâre dată de domnu Toma, jupâneasa Catrina, nevasta lui, a prins a lăcrima şi căina pe Vitoria. Dar munteanca de data asta socotea că nu mai are de ce plânge. Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns, a plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme.

  Încălecând cu Gheorghiţă, a trecut iar la Suha. Lupu a mers cuminte în lănţug. Clocoteau pretutindeni puhoaiele şi bătea vânt cald. În popasul de sus au stat ş-au ascultat cum pocneşte ghiaţa într-un pârău din vale, cine ştie unde. Treceau corbi, treceau pajuri. Nu i-au dat nici o înştiinţare.

  Au ajuns, sară, la hanul lui domnu Vasiliu. Vitoria ştia că acolo are să găsească ceva. Într-adevăr, a găsit.

  În sat la Suha, se stârnise oarecare zvoană. Spuneau unii şi alţii că ar fi nevoie să vie vreun judecător de la târg, să cerceteze cum a fost cu vânzarea oilor. Să vadă dacă se află hârtia lor de cumpărătură de la Dorna. Şi dacă gospodarii din Suha au chitanţă de paralele pe care le-au dat lui Lipan. Nu spune nimene că asemenea gospodari cu vază ar fi în stare a săvârşi o faptă rea, dar e bine să-şi arate îndreptările. Afară de asta, a mai spus nu ştiu cine că numaidecât cinstiţii gospodari trebuie să arate martorul ori martorii care s-au găsit faţă la vânzare şi la numărătoarea banilor. E la înţelegerea orişicui că numai asemenea străin ori străini, care s-au aflat de faţă, au putut să urmărească pe Lipan, să-l lovească şi să-i răpească banii oilor. S-ar putea ca aceşti martori să fie cu totul necunoscuţi. Nici Calistrat, nici Ilie Cuţui nu i-au văzut pân-atunci, nici de-atunci. Chiar dac-ar fi aşa, să arate ce înfăţişare aveau, ce cai şi ce straie. Din puţin, se pot afla multe şi făptaşii ies la iveală.

  — Dar mai este una, dragă Vitorie, urma cu fierbinţeală cucoana Măria a lui domnu Iorgu Vasiliu. Închipuieşte-ţi dumneata că, de la o zi la alta, nevasta lui Bogza şi-a adus aminte de mine şi a venit aicea în vizită. Eu nu i-am dat apă cu dulceţi şi cafea, ca la cucoana primarului, dar am poftit-o să şadă. Şi ce-ţi pare dumnitale, dragă Vitorie, iaca m-a înştiinţat că suntem rude şi vine la mine să mă întrebe de unde se împrăştie asemenea proaste zvonuri asupra soţului său. „N-am de unde şti, draga mea zic. Poate să fie unii din prietini, din dragostea cea mare care o au asupra voastră.” După asta văd că începe a mă ispiti de departe dacă s-a dus munteanca de la Tarcău şi ce gânduri are. I-am răspuns că n-ai nici un gând; că umbli aşa prin lume jelindu-ţi bărbatul. Atuncea a lăcrimat şi Ileana şi i-a părul tare rău că l-ai chemat pe gospodarul ei la Primărie, ca să iasă pe urmă în sat vorbe. Mai bine era dacă te duceai la casa lor. Găseai un pahar de vin ş-o vorbă bună – ş-un ajutor de la bărbatu-său, ca să descoperi pe făptaşi, dacă sunt. – „Făptaşi sunt, zic eu. Nu mult, ş-avem să-i cunoaştem. Iar munteanca, zic, rău a făcut că n-a venit la voi să ceară sfat şi ajutor.”

  Cucoana Măria surâdea subţire. Zâmbi şi nevasta lui Lipan, în tăcere.

  — Vrasăzică s-a dus cum a venit, urmă soţia domnului Iorgu Vasiliu. Nu trece, draga mea un ceas şi văd venind părechea.

  — A venit şi Gafiţa?

  — A venit şi Gafiţa lui Cuţui. Asta umblă gătită mai luxos decât cealaltă, dar e mai proastă. A venit şi ea să întrebe de una, de alta. I-am spus eu felurite lucruri. Am lăudat-o pentru straie şi pentru frumuseţă; numaidecât i-am arătat mare părere de rău de vorbele cate le scorneşte asupra ei prietina cea mai bună pe care o are. Nu-i spun cine-i, ca să nu vâr intrigă; da-i bună prietină şi nevastă de tovarăş. „Va fi fiind Ileana?” „Nu-i Ileana, zic moale.” „Ba-i Ileana, văd eu că nu te poţi preface. Şi ce spune, mă rog, pe conta mea, nevasta lui Bogza?” „Mai întâi nu-i Ileana lui Bogza răspund; al doilea nu spune cine ştie ce, fără decât că ştie tot satul cine vine la dumneata, noaptea, când ţi-i bărbatul dus după oi.” La asemenea vorbă dulce, a ţipat de-a răsărit bărbatu-meu pe scaun în prăvălie. „Spune ea asta? Ea, care-i o slută ş-a scos-o Bogza din sărăcia de-acasă?” „Mai întâi, dragă, zic eu, nu-i vorba de Ileana.” „Ba o ştiu eu de câte e-n stare. La biserică trage la mine numai cu coada ochiului, să vadă cum îs îmbrăcată şi crapă de ciudă. Decât să vorbească de altele, mai bine să se uite la dânsa. Asupra mea nu vine bărbatu-meu băutşi nu mă grămădeşte într-un cotlon, ca să mă stropească în bătăi. Afară de asta, bărbatu-meu nu visează urât.”

  Gazda se opri. Femeile se uitară una la alta. Munteanca îşi zbătu pleoapele şi-şi încreţi fruntea.