class="p1">  — Mâni am să trec şi eu pe la dânsele, zise încet Vitoria, să le rog să mă ierte de supărarea pe care am făcut-o oamenilor lor. Bine ar fi să aflu cine-a fost martor; bine ar fi să văd hârtiile şi chitanţele; dar acu mai tare mi-i în grijă de ce se spune. Am şi eu vorbe potrivite după pilda dumnitale, dragă cucoană Mărie, să le aţâţ şi să le otrăvesc, ca să le fac să lepede din ele tot. Dacă au de spus ceva, au să spuie. Dacă n-or avea ce spune, îi las în plata lui Dumnezeu. Nu se cuvine să obijduiesc om nevinovat. Cerc să-mi găsesc soţul. Îi fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul. Acuma mi s-a arătat în vis cu faţa – şi mă cheamă.

  Din dezbaterile amănunţite ale femeilor, a ieşit o rânduială bună. A doua zi dimineaţa, domnu Iorgu Vasiliu trimete după Bogza şi Cuţui, ca să vie să facă contract pentru brânză. Au ei treburi negustoreşti pe care le-au tot amânat în vremea iernii. Acuma vine primăvara şi afacerile încep a mişca. Deci gospodarii de la Doi Meri vin pentru contract şi arvună. Precum se cuvine, au să beie şi aldămaş şi au să mai întârzie. În vremea asta Gheorghiţă şade dosit în căsuţa cea mică din ogradă. Iar ele se duc întâi la Bogza acasă, pe urmă la Cuţui. Ori se duce una la Cuţui şi alta la Bogza, şi după aceea schimbă. Au să le înţepe, au să le învăluie, au să le fiarbă pe nevestele oierilor – până ce le-or vedea zvârcolindu-se ca viermele. În asemenea împrejurare, Vitoria îşi va da sama despre ce pot şti femeile de treburile bărbaţilor lor – chiar de tainele lor, care le-au fost încredinţate cu grozav jurământ. Iar după asta, munteanca se poate duce să caute. Rămâne soţia lui domnu Vasiliu să încurce laţurile şi mai tare.

  Adevărul întreg, fără îndoială, numai Dumnezeu îl cunoaşte; însă cucoana Măria dorea aprig să vadă pe nevasta lui Cuţui mai puţin luxos îmbrăcată. Făcând astfel şi necâştigând decât prepusuri, s-au întors amândouă la dugheană, tot cu vorbe multe, şi Vitoria a încălecat, ca să treacă iar muntele, cu feciorul.

  Drumul se curăţise de ape şi se zvânta. Pădurea fâşia lin din cetini şi răsufla aburi. În poienile sorite, pământul se ochise bine şi înverzeau pajişti. În frunzele moarte din marginea unei râpi, Vitoria găsi clopoţei albi. Coborâ din tarniţă ca să-i rupă, şi-i înălţă pe codiţele lor subţiri, în lumină. Privi cerul albastru şi înghiţi mireasma pădurii.

  Cu frâul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie; dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea între degete şi care pieriseră.

  Cânele dădu scâncet. S-ar fi voit şi el slobod.

  — Gheorghiţă, dă-i şi lui drumul, zise femeia atentă.

  Flăcăul descăleca şi descătărămă zgarda lui Lupu. Dar cânele nu căuta să zburde. Umbla cu botul în soare şi din când în când parcă încerca să strănute. Rânjea şi fornăia pe nas, adulmecând şi sorbind adierile.

  Urcară aşa la pas din parapet de pod în parapet de pod. Sus, poposiră. Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea şi el, uitându-se la frumuseţile lumii. Gheorghiţă îl observă de câteva ori şi-l arătă din ochi către maică-sa, râzând.

  — Îi place şi lui să se uite… zise munteanca, serioasă.

  Când coborî la al doilea pod al văii dinspre Sabasa cânele se opri şi deveni neliniştit. Deodată se repezi asupra cailor, lătrând şi încercând să-i încleşte de boturi.

  — Nu înţeleg ce va fi având astăzi Lupu, vorbi Gheorghiţă, nedumerit. Şi ast’ dimineaţă, când îl ţineam lângă mine, în şură la domnu Vasiliu, tot cerca să iasă din zgardă şi mârâia Parcă era tunet, când s-aude departe.

  — A făcut asta?

  — Da. S-a liniştit târziu, după ce s-a deşertat crâşma de oameni. Acu văd că-i vine altă nebunie.

  — Să vedem ce este. Să oprim caii.

  Cânele îşi conteni duşmănia împotriva dobitoacelor. Se întoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe lângă parmaclâcul podului, în râpă. Se duse aşa o bucata la vale, pe o pajişte nouă, care lucea în soare -şi iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghiţă, încolţindu-l de pulpana sumăieşului. Flăcăul îl izbi cu piciorul. Animalul se duse chelălăind la vale, pe aceeaşi urmă.

  — Băiete, zise munteanca leagă-ţi calul de un mesteacăn, cum fac şi eu. Coboară-te în râpă după câne. Şi asară, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lănţug.

  — Da’de ce să mă cobor? E un pripor gol, fără cărare.

  — Coboară-te, îţi spun. Aud pe Lupu dând glas. A găsit ceva. Deodată i se îmbujoraseră obrajii şi-i luceau ochii. Flăcăul înţelese. Cotind şi el pe lângă parmaclâcul de piatră, îşi dădu drumul târâş în râpă. Femeia se aplecă şi văzu prăpastia. Totuşi Gheorghiţă luneca lin pe clina umedă, stârnind bolovanii. Cânele nu se zărea; i se auzea numai glasul, dosit în văgăună.

  Observă pe flăcău în picioare, ocolind sub mal. Îndată se sui spre ea chemarea lui înfricoşată. Având buna încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuţit şi întărâtat al cânelui. Gheorghiţă zvâcnea de plâns cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la frunte. Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de came, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai încolo.

  Femeia răcni aprig:

  — Gheorghiţă!

  Flăcăul tresări şi se întoarse. Dar ea striga pe celalalt, pe mort. Îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele