XIV.

  Cu grabă, dar fără lacrimi, femeia făcu cea dintâi rânduială. Despărţi din tărhatul umed şi muced o pocladă şi o aşternu peste rămăşiţele lui Nechifor Lipan. Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acuma înţelegea că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte. Femeia stătu în picioare, cu mâinile cuprinse sub sâni, şi căuta să-şi deie samă de loc. De sus, de lângă parapetul de piatră, săpătura costişei venea oablă ca o prăpastie. Sus, era umplutură pardosită cu lespezi cioplite. Până jos în cotlonul râpei, arăta să fie cam douăzeci de metri. Aicea malul era ros şi scobit şi avea în faţă puţintel tăpşan ocolit de colţuri de stâncă. În urmă râpa se prăvălea mai în fund. Era un loc aşa de strâmt, aşa de singuratic, aşa de dosit. Numai soarele îl ajungea şi-l bătea în plin. Nu suia la nici o potecă; n-avea nici un fel de legătură în curmeziş cu vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână, lovit şi brâncit de mâna duşmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă privelişte. Oamenii călători treceau fără grijă pe sus; păstorii n-aveau într-acolo loc de apropiere.

  Soarele de toamnă răsărise şi asfinţise asupra mortului singur şi asupra calului zdrobit. Veniseră asupra leşurilor ploile cele negre; hultanii şi corbii stăteau asupra lor ciucur, iar în vremea nopţilor au venit dihăniile din râpile muntelui, sprijinind în mort labele şi trăgând cu colţii. Numai acest câne a ştiut toate şi a vegheat în preajmă până ce l-a alungat foamea către oamenii vii. S-a mai întors din când în când şi a mai aşteptat; după aceea, într-o zi, a sosit vifor şi ninsoare şi iarna a astupat râpa. Acuma soarele a curăţit-o şi a eliberat-o, după o voinţă a lui Dumnezeu, şi tot după aceeaşi voinţă, cânele, trecând pe sus, a adulmecat mirosurile şi i-a dat ei ştiinţă.

  Observând că flăcăul nu-şi venise încă în fire, măsură din ochi înălţimea până sus şi prubului cum s-ar putea căţăra la drum. Pipăi anume locuri cu piciorul şi-şi căută sprijin, întinse braţele spre aşchii de piatră şi găsi o cale cotită şi anevoioasă.

  — Am treabă sus, strigă ea lui Gheorghiţă; mă întorc îndată. De sus, de lângă parapet, chemă cânele:

  — Vin-aici, Lupu.

  Dulăul sui sprinten pe urmele ei. Îl puse lângă cai, paznic împotriva trecătorilor. Apoi cotrobăi în boclucuri şi se coborâ iar la vale cu chibrituri şi c-o făclie de ceară. Aprinse făclia şi o potrivi la dos, în scobitura malului.

  Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri.

  — Gheorghiţă, hotărâ ea, tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău. Iar eu mă scobor în grabă la Sabasa ca să dau de ştire. Vin cu căruţa şi cu domnu Toma, ca să luăm mortul, şi-l ducem în sat şi să împlinim cele de cuviinţă.

  — Bine, mămucă, suspină flăcăul. Oi sta aici, după cum îmi porunceşti.

  — Să stai, Gheorghiţă! Eu nu întârzii mult. Vezi să nu se stingă lumina.

  Sui iar la drum, încălecă şi se duse, lăsând pe Lupu lângă celălalt cal.

  Flăcăul privea lumina făcliei. Abia o putea deosebi din strălucirea soarelui, care bătea pieziş. Fără o voinţă anumită, se aşezase într-o lăture, mai mult cu spatele, spre poclada care acoperea ciolanele, zgârciurile, părul şi lucrurile tatălui său, amestecate. Nu s-ar fi putut spune că are vreun dezgust, dar de când trăia pe lume nu-i fusese dată o asemenea cumplită vedere. Ridicând ochii şi privind departe, băgă de samă că se află într-un loc cu totul pustiu, între stânci, între răpi, sub cerul înalt. Pădurea era aproape. În fundul prăpustiilor se mai ţineau ostroave de omăt.

  Dintr-o dată strălucirea soarelui trecu spre vârful brazilor şi către piscuri. Cu coada ochiului, văzu lumina făcliei crescând în umbra văgăunii Era o linişte neclintită, parcă toate împietriseră în asfinţitul de soare. Stătu şi el neclintit ca toate, ascultându-şi bătăile inimii. Tresări numai când auzi sus, în aurul luminii, un strigăt de pajură. Chemase de două ori. O văzu deasupra, plutind lin pe aripi; îşi mişca numai capul; parcă-l privea pe dânsul. Se auzi altă chemare mai depărtată. Pajura pluti într-acolo. Cerul rămase singur şi în curând din cer păru că ninge înserarea. Judecându-se el singur pe sine, flăcăul se încredinţa că nu simte în el vreo sfială; ar fi dorit numai să aibă în preajma lui un suflet viu. Cânele era însă la drum, sus. Lătrase numai o dată. Acuma tăcea şi se făcuse noapte. Deci nu mai trecea nici un drumeţ.

  Luceau stele. Porni o adiere de vânt.

  Auzi în prăpastie un scâncet de dihanie. Poate i s-a părut. O nelinişte fierbinte i se pomi din măruntaie şi-l fulgeră în creştet. Răsări în picioare şi căută loc de trecere pe urmele maică-sa. Zgrepţenând cu unghiile şi împingându-se la deal cu călcâiele, ajunse asudat şi gâfâind sus. Calul necheză uşurel; cânele veni lângă dânsul. Acolo sus, la drum, i se părea că e mai puţin întuneric. Îndată ce iese luna, toate au să se lumineze deplin. Are să se lumineze deplin şi jos în văgăună. Acolo s-a înălţat în picioare mortul, învălit în pocladă, aşteptând binecuvântarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte.

  Îşi aplecă urechea. Trăgea o adiere abia simţită. Bănuia în râpă pipăiri de paşi şi-n împrejurimi foşnet. I se desluşiră în urechi zvonuri de pâraie depărtate. Târziu, prin lumina de lună, trecură pe deasupra brazilor paseri străine. Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii; viaţa tainică îşi întindea iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înţelegea din toate decât o frică strecurată din pământ în el, şi începu să vorbească cu cânele şi cu calul adresându-le cuvinte fără noimă. Tot ca să-i treacă vremea mai uşor, căută traista