Zvârlindu-se în sus, se păli cu fruntea de traista de orz aninată în capul calului. Apoi răcni spăriat: „Cine-i?” Nu-i răspunse decât cânele, care zăpăi iar. Când cânele se linişti, flăcăul auzi, în tăcerea cuprinsului, bătaia ca de clopot a fierăriilor de la o căruţă.

  Auzi chemări, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea cu Vitoria Lipan, nu numai crâşmarul, ci şi judeţul satului, ş-un străjer. Poposiră, deshămară iapa, aprinseră un foc de găteje lângă parapetul podului.

  — Arde făclia Gheorghiţă? întrebă Vitoria.

  — Cred că arde… răspunse flăcăul cu îndoială.

  — Vai, băiete, îl mustră femeia, cum nu înţelegi tu o datorie ca asta! Coboară şi vezi. Ţine, am adus de la biserică fanarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumânarea din el şi potriveşte-l frumos la căpătâiul lui tată-tău. Să ştii că nu se poate să-l ridicăm azi, poate nici mâni. Cât ar fi, trebuie să-l priveghem, şi m-am înţeles cu părintele Tudorache ca să vie să citească aici.

  — Dar de ce nu putem să-l ridicăm? se împotrivi Gheorghiţă, neguros.

  — Nu se poate, căci ei îşi au rânduielile lor.

  — Care ei?

  — Stăpânirea îşi au rânduielile lor cum să steie toate pe loc până ce vine domnu subprefect pe care l-am văzut noi la Farcaşa, şi doftorul, şi domnu procuror.

  — Da’ de ce să vie? Ce au ei cu noi?

  — Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, să vadă cum şi ce. Să cunoască şi ei cum că într-adevăr a fost ucis, şi după-aceea să înceapă a căuta pe făptaşi. Eu întâi am ţipat ca să mă lase în pace să-mi iau omul, şi să-i fac cele de cuviinţă. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma care-i de faţă, şi m-a sfătuit să mă supun, că altfel ne vâră judecătorii în închisoare. Dac-am văzut ş-am văzut, ce să fac? m-am supus. Or face ei cum au rânduiala şi după aceea mi-or da mortul. După asta nu mai au nici ei nimic cu mine, nici eu cu dânşii.

  — Ţţţ! nu aşa nevastă, se amestecă, nemulţămit, domnu Toma; ei doar nu fac asta dintr-o răutate. Rânduiala aceasta o au ca să poată găsi pe ucigaş.

  — Domnu Toma nu te supăra Dacă s-or uita la nişte ciolane, parcă au să ştie care-i făptaşul?

  — Nu-i numai asta. Ai să arăţi şi dumneata ce ştii şi ce bănuieşti.

  — Eu? se miră munteanca şi privi pieziş spre ceilalţi oameni, care suiseră cu ea din Sabasa. Apoi tăcu şi-şi acoperi buzele cu podul palmei stângi. Tare-ţi mulţămesc, domnu Toma, pentru ajutorul care-l dai, adăogi ea cu glas blând; şi-i fi bun să mai trimeţi aicea, mâni, căruţa cu părintele, aşa precum te-am mai rugat. Ţi-oi plăti cât îi spune, ş-oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere. Pune în căruţă, odată cu părintele, pâni douăzeci, măsline două chile, şi scrumbii zece, şi rachiu cinci gărăfi de câte-o ocă. Scrie şi acestea în catastif la dumneata, pe lângă cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a binevoi să vie aici ca să vadă ori să privegheze pe mort să-l cinstesc c-un pahar şi să-i dau o bucată de pită cu ceva, ca să fie pomenire. Poftesc ş-acuma pe domnu judeţ şi pe străjer. Gheorghiţă, scoate din fân, din căruţa lui domnutoma, o garafă şi ad-o aici, la foc.

  Oamenii s-au bucurat şi au zâmbit cu voie-bună cătră nevastă, prin lucirea flăcărilor. Vitoria le-a turnat rachiu şi au băut pe rând din acelaşi pahar, neuitând să închine pentru mort. Domnu Toma, mai ales, a vorbit drept după inima Vitoriei:

  — Dumnezeu să-i ierte lui Nechifor Lipan toate greşalele cu voie şi fără voie şi să binevoiască a-i da, măcar de-acu înainte, hodină în pământ.

  La această închinare Vitoria a crezut de cuviinţă să lăcrămeze, înainte de a bea, a vărsat pentru mort o picătură din pahar. Asta o făcea de mult, de când se arătase înţelegerii ei adevărul.

  Flăcăul a coborât fanarul în râpă. Ceilalţi au aşeptat ziua, lângă foc, cinstind din când în când băutura. Pe urmă s-au dus şi ei să descopere şi să vadă pe Lipan.

  Domnu Toma s-a întors în sat cu străjerul. După hotărârea Vitoriei, i-a năimit cal şi l-a repezit solie de-al doilea la domnu subprefect Năstase Balmez, să-l roage să binevoiască a împlini cât a putea mai degrabă rânduielile stăpânirii; că nevasta mortului îl roagă cu lacrimi şi plăteşte toate cheltuielile.

  În cursul zilei s-a ostenit părintele la deal. între gărăfi şi pani, şi cu mare greutate s-a pogorât în râpă, deşi Vitoria tocmise om ca să taie şi să sape trepte. Sfinţia sa era bătrân şi pântecos şi cu greu a izbutit a se înfăţişa la datorie. Punându-şi patrafirul, şi-a mângâiat barba albă, a deschis cartea şi a prins a ceti cuvinte vechi. Din când în când se oprea, ca să răsufle de trudă. Văduva a dat la o parte un colţ de pocladă, ca s-audă şi mortul şi să se uite la cer cu găvanurile negre ale căpăţânii. Oameni din sat şi trecători de aiurea veniseră nu atât pentru citanie, cât pentru pomana mortului. Femeile spuneau unora şi altora întâmplările şi era de mirare cum sosiseră, pe vânt, ori prin pământ, veşti de dincolo de munte, cum că făptaşii ar fi nişte oieri care ar fi trăitori în acele părţi.

  Vitoria asculta atent vorbele şi se gândea că numaidecât trebuie să treacă la o prietenă a ei de-acolo, s-o poftească la îngropăciune şi să mai afle ce vorbe s-au mai spus şi ce iscodiri s-au mai îndeplinit. Avea chiar o plăcere gândindu-se că a rămas cineva acolo care scormoneşte şi află.

  Autorităţile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi. Vitoria a stat c-un