umăr întors, ascultând ce puteau să spună nişte oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat la ele; unul a cercetat căpăţâna; pe urmă a scris pe hârtie ce-au văzut şi ce-au înţeles. Jignită a fost munteanca mai ales de faptul că niciunul nu şi-a făcut cruce şi n-a spus o vorbă creştinească pentru sufletul lui Nechifor.

  Domnul subprefect Anastase Balmez şi-a adus aminte că a mai văzut-o pe munteancă.

  — Acesta ţi-i omul după care umblai? întrebă el.

  — Acesta-i, domnule, răspunse munteanca.

  — După cât se vede, e ceea ce bănuiam eu încă de-atunci. Omul dumnitale a fost omorât şi jefuit.

  — Da, domnule, răspunse cu blândeţă Vitoria; însă în taşcă, s-au aflat ceva parale, şi chimirul n-a fost desprins de pe el.

  — Atunci să-l fi ucis careva din duşmănie?

  — Cum pot crede una ca asta, domnule, când el a călătorit cu prieteni de la Dorna pân-aici?

  Atunci Vitoria s-a crezut datoare să spuie ce ştia. Anume că, după cumpărătura de oi de la Dorna, Nechifor a venit pân-aici cu doi tovarăşi şi prieteni, care trăiesc şi acuma peste Stânişoara, la un loc care se cheamă Doi Meri. Acei prieteni arată că au cumpărat oile lui Lipan şi i-au numărat banii. După numărătoarea banilor, care s-a făcut sus, Lipan s-a întors, purcedând spre casă. Atunci se vede că cineva, care a fost de faţă ş-a văzut târgul şi banii, s-a luat după el şi l-a lovit. I-a răpit banii oilor. Altfel nu poate să fie, arăta Vitoria; căci aşa spun acei doi prieteni ai mortului, anume Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Deci Lipan nu şi-a pus banii la un loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta în mână. Ucigaşul l-a lovit şi i-a smuls banii; căci, cum l-a lovit, Lipan a căzut în râpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptat cu îndârjire pentru stăpân. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă şi cânele, însă cânele s-a aflat viu. Rămâne de văzut cine era acel străin martor, care a văzut pe Lipan primind banii. După cât înţelegea ea, gospodarii nu-şi aduc aminte cine ar fi fost acel om străin. Dar dacă i-a strânge stăpânirea, ei au să mărturisească şi au să-l arate. În acelaşi timp să înţelege că au să facă şi dovada cumpărăturii oilor cu vreo chitanţă pe care Lipan a scris-o în vârful muntelui, deşi acolo nu se află nici un fel de cancelarie, iar vântul nu aduce în vârtejurile lui acolo nici cerneluri, nici pene de scris. Hârtia de cumpărătoare a oilor e la Lipan în taşcă, nu-i la dânşii; însă dacă spun ei că au dat bani pe partea lui de oi şi i-au numărat acolo cu martor, cine poate îndrăzni să spuie că nu-i aşa? Adevărat este că lumea se dovedeşte plină de vorbe şi înşelări şi ar fi spunând unii şi alţii de peste munte că toată treaba asta n-ar fi curată; însă ea nu poate obijdui pe nimeni, fiind încredinţată că Dumnezeu va scoate la urma urmei adevărul la lumină.

  — Femeie, zise domnu Anastase Balmez, răsfrângându-şi cu dispreţ buzele; din ce spui dumneata, eu nu pot alege nimica. A fost vreun martor când s-a făcut târgul?

  — Nu ştiu, n-am de unde şti, domnule subprefect; dumneata vei întreba şi gospodarii vor răspunde.

  — Bine, la asta ne pricepem noi, şi avem să-i întrebăm Dar dumneata ştii ceva despre acel martor? De unde l-ai scos?

  — Eu nu l-am scos de nicăieri, domnule subprefect; dar trebuie să fi fost. Dacă n-a fost acolo un străin pe care l-am putea trage la răspundere, atunci să deie samă prietenii.

  — Dumnezeu să te înţeleagă, femeie. Bănuieşti cumva pe acei prieteni. Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui?

  — Ferească Sfântul; eu nu bănuiesc pe nimeni. Ei au să vă spuie ş-au să-şi deie sama, ca nişte gospodari ce sunt. Până la Borca, în urma oilor, au umblat şi el Dincolo, peste munte, nu s-au mai văzut decât doi. Pe-al treilea l-au mâncat hultanu şi lupii, după cum se vede. Dumnealor să arate cine a dat cu baltagul; căci şi asta se vede în căpăţâna aceasta. Eu n-am de unde şti; dumneavoastră nici atâta; să spuie dumnealor, să arate pe acel care a fost martor şi a văzut numărătoarea banilor.

  — Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbeşti de martor?

  — Grăiesc şi eu ca o minte slabă ce mă aflu.

  — Lasă martorul, femeie. Datoria mea e să strâng în chingi pe cei doi. Oricât de vicleni ar fi, cu mine nu se pot pune. Am descoperit eu cazuri mai grele.

  Vitoria îşi strânse umerii şi buzele:

  — Dumneavoastră, domnule subprefect, veţi face cum veţi crede că-i mai bine; numai să-mi daţi învoire să-mi îngrop omul şi să-i fac rânduielile creştineşti. Vă rog să scrieţi şi ciobanilor.

  — Care ciobani?

  — Ciobanii lui Lipan, care aveau în samă oile lui. Nu se poate să nu ştie şi ei de vânzare – dacă într-adevăr a fost vânzare.

  — Dumneata crezi cumva că n-a fost vânzare? şi l-au ucis cei doi ca să-i ieie oile?

  — Eu n-am spas asta, domnule. Am spus să scrieţi ciobanilor. Nu se poate să-i lepede stăpânul lor aşa, fără să le plătească simbriile şi să-i cinstească, după datină.

  — Ai dreptate, vom face întrebare. Şi cred, nevastă, că n-ar fi rău să mergi şi dumneata cu mine acolo, să fii de faţă când am să-i chem pe Bogza şi pe Cuţui.

  — Merg, de ce să nu merg? se învoi Vitoria. Am acolo treabă şi c-o prietenă a mea, soţia unui negustor. Vreau s-o poftesc şi pe dânsa să fie de faţă când vom coborâ aceste oase în sat, ca să le punem la hodină, în pământ. Se cuvine să poftescşi