— Cum aşa? Eu mă duc să-i cercetez şi dumneata îi pofteşti la îngropăciune?

  — De ce să nu-i poftesc? îi poftesc şi la îngropăciune, şi la praznic, ca pe nişte buni creştini. Eu n-am nimic cu dânşii; Dumnezeu nu mi i-a arătat încă. Oamenii pot vorbi una şi alta; femeia lui Cuţui poate spune despre Bogza că ar fi având visuri urâte şi grăieşte prin somn; dumneavoastră, ca stăpânire, puteţi să le puneţi întrebări; dar eu ce pot face decât o îngropăciune cu datoriile care se cuvin morţilor? îi poftesc şi pe dânşii; de ce să nu-i poftesc? Vă poftesc şi pe dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare. Parcă aşa nu vor fi subt ochii dumneavoastră?

  Domnu Anastase Balmez clătină din cap şi rămase gânditor. Iar avea femeia dreptate; însă nu credea de demnitatea lui să recunoască. O cercetare discretă şi delicată i se înfăţişa ca sistemul cel mai bun să descopere şi să apuce de grumaz pe făptaşi. Negreşit, cei doi gospodari nu vor putea să refuze să vie la înmormântare în Sabasa. Asta ar fi ceea ce, în drept, se cheamă o confruntare cu cadavrul victimei. Încercă să lămurească asta femeii. Acuma în sfârşit i se părea c-o înţelesese şi o judecă destul de vicleană şi ascunsă. Vitoria nu putea şti ce poate fi o confruntare, dar primi, zâmbind, hotărârea autorităţii – cugetând în sine că nu-i rău să fie amestecat şi boieraşul acela cu căciula ţuguiată, în zvonurile, prepusurile şi intrigile otrăvite care creşteau ca un bulz de omăt în cealaltă vale, în sat la Suha. Cât era el de boier şi de fudul, ea şi cucoana Măria îl puteau vinde şi răscumpăra, jucându-l pe deget, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza şi Cuţui, şi cu tot cu nevestele lor.

  Autorităţile sfârşindu-şi cercetarea, femeia trase iar poclada peste ciolane şi schimbă lumânarea din fanar. În acelaşi timp suspina şi bocea încet, dar cu coada ochiului priveghea în toate părţile la oamenii aceia străini, în straie negre, şi cu urechea era atentă la tot ce se spunea şi se şoptea.

  XV.

  În Suha, domnul Anastase Balmez şi-a început cercetările lui cu o dibăcie de care se simţea cu drept cuvânt mândru. A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei doi gospodari, hotărât să-i asculte cu răbdare şi cu blândeţă.

  — Ce pot pentru ca să ştiu eu, domnule subprefect? a răspuns cu glas destul de hotărât, amestecat cu puţină supărare, omul cu buza despicată. Eu nu pot pentru ca să ştiu nimica.

  — Ştiu, te cred, domnu Bogza, îl domolea subprefectul. Dumneata eşti un om cu stare. Te bucuri de deosebită consideraţie. Eu am datoria să te întreb. Dumneata ai datoria să răspunzi. Căci de la Dorna şi până aici te-ai aflat cu Nechifor Lipan. Aţi călătorit împreună; aţi mâncat împreună. Nu-i aşa?

  — Aşa este.

  — Fiind aşa, te rog să binevoieşti a-mi spune unde v-aţi despărţit

  — Apoi să vie şi Ilie Cuţui, să fie de faţă. Să spuie şi el. A fost şi dânsul acolo.

  — Îl întreb şi pe dânsul, n-ai grijă. Eu am interesul să aflu toate acestea, pentru a putea urmări pe făptaş. Crezi dumneata că pot eu să ridic un deget până ce nu am încredinţare deplină? Eu nu sunt învăţat să obijduiesc pe nimeni. Aşa că să fii bun să-ţi aduci aminte când v-aţi despărţit, ca să pot prinde un fir.

  — Care fir?

  — Să pot prinde un fir, să găsesc o urmă, să încep cu ceva.

  — Care urmă? Pe mine, domnule subprefect, să nu mă năcăjiţi, că destule am eu pe cap. Eu de moartea acelui oier nu pot ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât atâta, cum că eu şi Cuţui ne-am despăiţit de el când am ajuns în vârful Stânişoarei. Atuncea, când a văzut el cât drum mai are până la apa Moldovei şi pe urmă până la apa Prutului, s-a lehămetit şi s-a hotărât să se lase de turma asta. „Am eu destule oi – zice – la apa Jijiei. Daţi-mi câştig ca şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care le-am făcut, şi duceţi-vă sănătoşi. Să deie Dumnezeu să aveţi spor de la dânsele. Eu mă întorc acasă.”

  — Aşa a spus?

  — Da; întocmai.

  — Şi i-aţi dat banii?

  — I-am dat banii. I-am numărat hârtii de câte o mie şi de câte o sută.

  Nevasta mortului stătea umilită într-un colţ al odăii, cu capu-n vatră, cu coatele pe genunchi, cu fruntea în palme.

  — Nici nu se poate altfel, zise ea încet, fară a se clinti. Gospodarii i-au numărat paralele. Celalalt sta la o parte ş-a văzut.

  — Care celălalt? se încruntă Bogza.

  — Lasă-ne, femeie, hotărî subprefectul. Nu încurca lucrurile.

  — Eu nu le încurc. Eu vreau să descurc pe acest creştin care nu-i vinovat cu nimica, se întoarse munteanca zâmbind cătră Bogza. A fost unul străin, care a văzut când s-au numărat banii. Acela trebuie cunoscut şi urmărit.

  — Dar n-a fost nici un străin, femeie; ţi-am mai spus.

  — Ba poate să fi fost, se întoarse Bogza.

  — Nu spun eu? Trebuie să fi fost. Dumneata poate credeai că vorbesc de domnu Cuţui?

  Domnu subprefect se întărâtă puţinel.

  — Dacă a fost, să spuie omul. Cine a fost? Îl cunoaşte?

  — Nu cunosc; poate pentru ca să ştie Cuţui.

  — Nu ştie nici el. De unde să ştie? Să zicem că i-au ieşit hoţii înainte şi gata!

  — Vezi? Atuncea de ce tot amesteci acel martor?

  — Nu-l amestec, domnule subprefect. Dar noi, muntenii, avem obiceiul să facem vânzările cu martori, nu cu hârtii scrise de domnii judecători. Dacă domnia voastră spuneţi că nu-i martor, eu tac. Atunci s-au scris hârtii. Dar la urma urmei nici de acestea nu-i nevoie,