căci domnu Bogza şi domnu Cuţui erau prietini buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea să ştiţi, oameni buni, că eu n-am venit pentru alta aici, decât să vă poftesc la înmormântarea oaselor care au mai rămas. Eu atâta treabă mai am în aceste locuri şi pe urmă mă duc acasă, rugând stăpânirea să găsească ea pe făptaş. Eu ştiu că domnu subprefect are să-l găsească, aşa că, în privinţa asta, n-am nici o grijă. Dumneavoastră, ca buni gospodari, veţi da toate desluşirile şi veţi ajuta cum veţi putea. Iar la îngropăciune numaidecât să veniţi.

  Subprefectul îşi bătea nerăbdător cizma cu vărguţa pe care o ţinea în mână. Secretarul, la măsuţa lui, asculta, neştiind ce să mai scrie. Vitoria se ridicase din locul ei, încheindu-şi sumăieşul. Pe dânsa n-o mai interesa întru nimic cercetarea.

  — Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine să-i faceţi o asemenea cinste.

  — Bine, se învoi, nedumerit, Bogza; putem să venim, dacă domnu subprefect socoate că ne putem duce.

  — Veniţi cu tot cu nevestele dumneavoastră. Tare frumos vă pofesc. Mâni îi facem soţului meu petrecerea din urmă. Merge şi domnu subprefect.

  — Eu?

  — Da, se înţelege. Parcă acolo nu puteţi sta de vorbă, cum staţi ş-aici? Ba încă acolo domnu Bogza poate şi-a aduce şi mai bine aminte.

  Calistrat Bogza se scociorî în chimir, scoase tabacherea, o deschise şi-şi răsuci o ţigară groasă. Femeia puse mâna pe clampa uşii. Plictisit, subprefectul o aştepta să plece. I-ar fi poruncit să se ducă, însă ea era un om cu sentimente delicate.

  — Mai am eu ceva de spus, vorbi subţire femeia, dar las pe mâni. Vorbim după aceea.

  — După care?

  — După ce astrucăm32 pe Nechifor Lipan. El a spus ce avea de spus. Te-aştept numaidecât, domnu Bogza.

  — Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgând fum după fum din ţigara-i groasă.

  Vitoria ieşi. În odaia cealaltă erau jandarmi. Cuţui sta la o parte, pe o laiţă, şi fuma şi el dintr-o ţigară tot aşa de groasă ca a lui Bogza. Munteanca zâmbi, oprindu-se:

  — V-aţi sfătuit să vă faceţi ţigările la fel şi-n aceeaşi vreme? vorbi ea. Domnu Bogza te prepune pe dumneata.

  — El? Mă prepune pe mine? tresări cu îndârjire Ilie Cuţui.

  — Ce să te prepuie? Că ai fost de faţă la numărătoarea banilor. Dar eu vorbeam de altcineva.

  — Nu pricep ce spui dumneata, femeie, grăi moale gospodarul, aşezându-se iar pe laiţă.

  — Eu ziceam cătră domnu subprefect că trebuie să mai fi fost cineva de faţă, care-a văzut banii, ş-acela-i făptaşul. Dar s-a dovedit că n-a mai fost nimeni. Atuncea ar putea spune cineva că dacă n-a fost mărturie, nu s-au numărat bani Dacă n-are bani, cine să-l ucidă? Dacă nu s-au numărat parale, n-are dece să se întoarcă; trebuie să se ducă înainte după oi.

  — Cum nu s-au numărat parale? Ce vorbeşti dumneata? Nu ţi-am mai spus că i le-am numărat sus, pe munte, în popas?

  — Ştiu, domnu Cuţui, eu nu vorbesc de asta, nu te supăra.

  — Cum nu vorbeşti de asta? Atunci ce tot spui?

  — Vorbesc şi eu, răstălmăcind şi potrivind, ca lumea care n-are ce face şi se amestecă în treaba asta a noastră. Dumneavoastră ştiţi mai bine decât oricine ce-a fost şi aveţi să spuneţi. Mortul a spus atâta cât trebuie, domnu Iiie. Tot ce avea de spus, a spus. Ce te uiţi aşa la mine? Acu mai rămâne să spuneţi şi dumneavoastră, şi pe urmă gata. După asta domnu subprefect a vedea ce-a mai face. Fiindu-mi nădejdea în ajutorul dumneavoastră, l-am rugat pe domnu Calistratşi te rog şi pe dumneata, domnu Ilie, să nu laşi aşa pe un prietin. Acuma, după ce a fost aflat, să veniţi să fiţi faţă când l-om pune în locaşul de veci.

  Cuţui o asculta cu luare-aminie, privind într-o parte.

  — Cum ai spus?

  — Să vii, domnu Ilie. Vine şi domnu Calistrat.

  — Dacă zice el că vine, eu nu mă pun împotrivă.

  — Îmi pare bine, domnu Ilie, şi să vă luaţi şi soţiile. Avem să facem oleacă de praznic.

  Vitoria ieşi, tropăind repegior. Pentru o împrejurare ca aceasta şi pentru sărbătoarea mortului, îşi lăsase opincile şi-şi pusese încălţările cele bune, cu vârfuri de glanţ. Trecu pe cărări zbicite şi pe drumul cel mai scurt, până la prăvălia lui domnu Iorgu Vasiliu. Găseşte acolo căruţa tocmită, în care avea să încapă în voie, alături de dânsa şi o bună prietină cum era cucoana Măria. Acolo, după ochiul cel rotund de geam, ştia mai ales că avea să afle pe Gafiţa chemată în mare grabă de Ghiţişor.

  După ce intră şi scoase de pe dânsa sumăieşul, se aşeză pe un scăunel şi privi cu plăcere spre cucoana Măria. Se întoarse şi spre Gafiţa. Îi păru bine c-o găseşte. Nici nu se aştepta s-o întâlnească. Îi pare bine mai ales pentru că poate să-i spuie ce se petrece la primărie, unde face subprefectul cercetare. A stat la întrebările subprefectului întâi şi întâi domnu Calistrat; după aceea domnu Ilie. Dar nevestei lui Lipan nu i-a plăcut cum îi întreabă.

  — Cum îi întreabă? Şi ce-i întreabă? se interesă, cu destulă grijă, Gafiţa.

  — Îi întreabă fel şi chip. Înainte de a intra acolo, am văzut şi pe femeia lui Bogza.

  — Hm! ai văzut-o? Dar ea mă rog, ce caută acolo?

  — Nu ştiu. Am stat şi eu puţintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu nişte femei. Atâta pot a spune, dragele mele, că doresc în toată viaţa mea să nu vorbească despre mine prietinele.

  — Vorbea despre mine; nici nu se poate altfel.

  — Nu îndrăznesc a spune una ca asta. Eu nu vâr nici un fel de intrică. Mă gândesc că nu-i toată lumea urâtă, nici calică, nici proastă; nu trăiesc când cu notarul, când