cu jandarul. Ştiu eu că acestea-s nişte vorbe din zavistie. Un lucru l-aş înţelege mai puţin decât toate: să arunce năpaste. Să mă ferească Dumnezeu. Eu sunt cea mai năcăjită şi mai amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă şi sărăcuţă, dar n-aş cuteza să arăt pe cineva dintre cei pe care-i văd oameni cumsecade, aşezaţi bine la casele lor, ţinând la nevastă şi îmbrăcând-o cât se poate de frumos, n-aş putea, Doamne fereşte, cuteza să arunc o vorbă, şi se creadă cumva că aş avea vreo bănuială. Deci l-am şi rugat pe domnul Ilie să poftească mâni, dincolo de munte, la Sabasa, la petrecerea din urmă a unui prietin.

  Gafiţa era o femeie năltuţă, subţire în boi, c-un obraz neclintit în frumuseţa lui, încondeiat cu sprâncene codate şi cu ochi mari ca migdalele, umezi şi negri. Purta catrinţă cu fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcâie nalte. La vorbele prietineşti şi pătimaşe ale muntencii, obrajii i se rumeniseră. Cu râsuri în faţă, îi sta şi mai bine. Zâmbi ascuţit, gândindu-se la viclenia unei anumite prietine şi găsi destule vorbe potrivite ca să dovedească ce fel de femei trăiesc pe lumea asta şi mai cu samă la Doi Meri. Cât priveşte de năpăşti, apoi a mai spus şi altă dată că cel fără vină n-are a se teme de nimic, Ilie Cuţui îşi are baltagul acasă, sub icoane. S-a plimbat cu el în lume, fără să-l spurce.

  — Pentru soţul meu eu pot să jur, cu mâna pe sfânta cruce.

  — Ştiu, dragă nevastă, nu te uita la vorbe. Eu mă găsesc cea mai asuprită – şi nu mă întorc asupra nimănui. Aştept de la Dumnezeu să se facă lumină. Hotărârea Lui are să cadă la vreme.

  — Să cadă, se ascuţi Gafiţa, cu ochii aprigi. Cine-a făptuit, să primească pedeapsă. Cine râde, să cunoască plânsul.

  — Ştiu, o linişti iar Vitoria. Ştiu că domnu Ilie răspunde cu dreptate subprefectului; dinspre partea asta, n-am nici o grijă. Orice or spune unii şi alţii, eu şi de Bogza am anume părere. Pân-acuma nu s-au arătat alte semne, decât cele pe care le-a scos la vedere mortul.

  — Să ştii, leliţă Vitorie, că semne sunt şi altele.

  — Ştiu, ştiu asta.

  — Nu ştii! Dumneata socoteşti că eu azvârl numai aşa vorbe. Spun din durere şi din usturime, căci de o bucată de vreme nu mai am tihnă din pricina unei ticăloase.

  — Te cred, dragă.

  Se amestecă, bând, şi soţia lui domnu Iorgu Vasiliu:

  — Nu te potrivi. Dumneata rămâi cum eşti. Ce ţi-a dat Dumnezeu, nu poţi împrumuta.

  Gafiţa râse, alinată. Aşa era mai frumoasă. Tovarăşele ei o pândeau pieziş şi-şi aruncau săgeţi cu ochii. După ce n-au mai avut ce face cu dânsa, i-au dat drumul. Îndată, în odăiţa plină de scorţuri şi de ştergare, ochii Vitoriei se întristaseră şi se întoarseră către răsărit, la icoane. Făcând trei cruci, femeia salută pe sfinţi. Înturnându-se spre ochii micşoraţi şi plini de curiozitate ai gazdei, se grăbi să-i spuie nu atât cum merge cercetarea omului stăpânirii, cât mai ales cum stă în picioare, împotriva unor hotărâri mai tari decât oamenii, acel om care-şi arată colţii prin buza despicată.

  — El cearcă, dragă cucoană Mărie, să se ascundă după deget, lămurea cu înverşunare munteanca. Nu ştie, sărmanul, cum că ce i-i scris i-i pus în frunte. Eu acuma l-am deschis şi l-am citit deplin. Mai are şi omuşorul cel cu căciula ţuguiată a se juca o zi, două cu dânsul. Ş-acela înţelege cum stă chestia, căci nu-i nici chior, nici prost, dar tare l-am rugat să mai îngăduie. Trebuie să iasă împotriva duşmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ş-atuncea doresc să-l văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în râpă. Dac-aş putea să-l lovesc şi eu cu acelaşi baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aş simţi mai uşurată. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghiţă, care-i încă prost şi copil, nu-l pot pune. Aşa că vreau să-l împung şi să-l tai altfel, ca să mai scot din mine obida care m-a înăbuşit atâta vreme. Căci eu, dragă cucoană Mărie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acuma îmi mai rămân puţine zile, cu nour. Stau şi mă mir într-o privinţă, cum de-am mai găsit în mine puterea să rabd atâtea şi să îndeplinesc toate. După ce l-am căutat şi l-am găsit, ar fi trebuit să mă pun jos şi să-l bocesc. Dar ştiu eu cine mi-a dat îndemn şi putere. Am făcut toate ş-am să mai fac, cât voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate felurile, am fost la Borca nu ştiu de câte ori, am cheltuit parale în dreapta şi-n stânga, am mişcat oameni şi preoţi; am vorbit, dragă cucoană Mărie, şi printr-o sârmă, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, în primărie la Borca, şi de partea cealaltă era domnu prefect, şi l-am rugat pentru omul meu, pe care l-am găsit risipit într-o râpă, să-mi deie voie să-l îngrop în ţintirim. Să nu rămâie între lupi; să-l aduc între creştini. Am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă. Râdeau bărbaţii de mine, cum m-am spăriat auzind glas de la Piatra. Am făcut multe altele; ş-acuma s-apropie vremea să le sfârşesc.

  Munteanca îşi lăsă fruntea pe umărul soţiei lui domnu Iorgu Vasiliu şi începu a plânge şi a suspina. După asta îşi şterse lacrimile, îndesat, cu mâneca şi se pregăti de plecare.

  Toată alcătuirea încurcată din acel colţ de la Suha, cu duşmăniile, cu prieteniile, cu intrigile, cu vorbele deşarte, cu spaimele ascunse şi cu nădejdile, s-a încărcat în căruţe ş-a trecut muntele Stânişoara, în preajma mortului care aştepta cea din urmă alinare lângă făclia lui de ceară.

  Domnu Toma avusese grijă să aducă la faţa locului un car cu doi boi frumoşi. Îl împodobise cu cetină şi aşezase în