deranjează pe ceilalţi – în primul rând pe cei fără copii, care se simt nedreptăţiţi, cu atât mai mult cu cât ştiu că n-au avut nici un aport la sporul demografic al scării. După ce fetele gureşe sunt somate de părinţi să vină înăuntru, în urma lor rămân bucăţele de sticksuri zdrobite, ambalaje de ciocolată, sticle goale de suc şi nelipsitele coji de seminţe. Căci un lucru e sigur: cu tradiţiile de la bloc nu te joci.

  Sigur, faţetele nesimţirii „la comun” sunt multe şi diverse. De exemplu, noaptea târziu, când lumea doarme, sub geamurile întunecate poposeşte fără un calendar anume o trupă de vorbăreţi tineri, care încing discuţii în contradictoriu până când luminile încep să se aprindă, iar capetele să se iţească enervate pe fereastră. Pe de altă parte, simpla deschidere a cutiei poştale are ca urmare un gest desprins tot din codul proastelor maniere. Nesimţitul scormoneşte înăuntru şi dacă descoperă o scrisoare sau un aviz le vâră în buzunar. Dacă dă numai peste pliante şi fluturaşi, le scoate din cutie cu un aer agasat şi le azvârle pe jos. Ar putea să le arunce ori la coş (dacă urcă în apartament), ori în tomberon (în cazul în care pleacă de-acasă). Ei bine, nu. Nesimţitul le lasă să-i cadă din mână, dând impresia că are atâtea pe cap, încât nu se poate mobiliza pentru câteva secunde de bună-cuviinţă. Dar parcă nici o acoladă nu îmbracă mai bine ritualurile nesimţirii la bloc decât unul dintre sporturile extreme ale ultimilor ani: furtul de plante. Vorbim, de fapt, de o competiţie interscări în care mici echipe de cercetaşi specializaţi în furtişaguri şi găinării de cvartal şterpelesc, la ore mici din noapte, ghivece cu ficuşi, crăciuniţe, muşcate, palmieri pitici şi în general orice poate fi mutat prin forţa braţelor dintr-o scară în alta. Simplul fapt că unele ghivece sunt ancorate prin sisteme complicate de balustrade şi că ingeniozitatea hoţilor surclasează toate măsurile de precauţie ale proprietarilor arată că distanţa dintre nesimţire şi sminteală este uneori îngrijorător de mică.

  Forme ale nesimţirii curente.

  Alonja pretutindenară a nesimţitului nu mai e un secret pentru nimeni. Pe trotuar sau pe stradă, acasă sau la serviciu, în tren sau în autobuz, la televizor sau la petreceri, în magazin sau la restaurant, la volan sau la iarbă verde, la meci sau la înmormântare, nesimţitul nu ratează prilejul să polueze aerul şi să scandalizeze asistenţa. Zgomotul, excesele şi o sfântă nepăsare pentru cei din jur îi marchează invariabil comportamentul. Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic. Nesimţitul paralizează eforturile de reformă şi impune domnia propriilor criterii. Paşii lui fermi prin viaţa celorlalţi denotă încredere, stimă de sine şi conştiinţa infailibilităţii. Nesimţitul ştie ca nimeni altul să facă abstracţie de critici, să le închidă gura nemulţumiţilor şi să transforme spaţiul în care se află într-o arenă unde învingătorul e cunoscut înaintea luptei. Cu propriile arme nu poate fi înfrânt, pe celelalte le desconsideră trufaş. Un îndelungat exerciţiu al nepăsării îi ştampilează fiecare contact cu semenii.

  Viaţa mondenă a nesimţitului.

  În lumea tot mai cosmopolită în care trăim, nesimţitul participă la toate evenimentele mondene pe care şi le poate îngrămădi în agendă. Ceea ce-l aduce acolo nu e curiozitatea sau interesul, ci dorinţa de a fi văzut, remarcat şi băgat în seamă. Sigur, el nu poate fi tentat oricum. Ca să-l merite, ceilalţi trebuie să ofere ceva. Un fursec, un pişcot, o grisină, un pahar de vin sau o cupă de şampanie. Evenimentul sec e un nonsens şi trebuie expediat rapid, fără păreri de rău. Cine organizează un vernisaj sau o lansare de carte fără să se preocupe de catering nu e vrednic de atenţie. Nesimţitul se păcăleşte foarte rar cu asemenea lucruri. Eventual o dată sau de două ori la început, după care un al nu ştiu câtelea simţ îi arată unde are rost să se ivească şi unde nu.

  De obicei, la acest gen de întâmplare nesimţitul nu vine singur. Indiferent dacă are invitaţie – şi indiferent dacă invitaţia e valabilă pentru una sau două persoane —, el apare însoţit. Şi fiindcă timpul nu creşte în copaci, nesimţitul nu îşi ia niciodată o marjă politicoasă – să zicem, măcar cinci minute înainte de începerea evenimentului. Doar neghiobii care se plictisesc acasă fac asemenea concesii pe timpul lor. Vrei să fii un nesimţit adevărat? Atunci, dacă lansarea sau vernisajul au fost anunţate pentru ora cinci, vino la cinci şi douăzeci. Ai grijă şi fă în aşa fel încât amănuntul să nu le scape celorlalţi. Profită de liniştea în care publicul îl ascultă pe primul vorbitor şi trânteşte uşa librăriei sau a sălii de expoziţie. În mod sigur, trei-patru persoane or să se uite în urmă şi-or să te vadă. Doar am stabilit deja că miza reală a prezenţei tale este efectul public. Noel Coward a spus cândva că „la televizor trebuie să apari, nu să te uiţi”. Şi-atunci, de ce să nu extrapolezi?

  Odată ajuns la locul faptei, caută din priviri zona în care se află trataţia. Ocupă o poziţie convenabilă şi instalează-te în imediata apropiere a platourilor. Dacă ţi se pare că vorbăria durează cam mult (şi de obicei ţi se pare), nu te sfii. Serveşte-te liniştit. Măcar acum ai de unde alege. Mai încolo, după ce se termină discursurile, se buluceşte toată lumea şi, Doamne fereşte, rămâi pe dinafară. Dacă amica pe care ai târât-o după tine are un puseu de jenă, nu te lăsa impresionat. Taie-i macaroana ferm şi ghideaz-o cum numai tu ştii prin meandrele situaţiilor de acest tip. „Pune, fă, mâna şi basculează, că după aia nu mai pupi. Ce, crezi că stăm aici pân-apune soarele? Avem treabă şi la Cărtureşti, e şi-acolo o chestie de-asta mai târziu.” Nu uita că mobilizările de acest tip trebuie făcute în gura mare. Şoaptele nu-şi au rostul în democraţie. Păi cum adică, nici acum n-ai voie să vorbeşti? De-aia ai murit în decembrie, la revoluţie? Ei, drăcia dracului.

  După ce ţi-ai pus cât de