ori, şi de ambele dăţi a trebui să suport oribilele pijamale roz timp de o săptămână după despărţire. O să creadă că şi eu am avut o aventură de-o noapte.

  Christian se uită la mine cu o expresie poruncitoare. Poartă o cămaşă albă din olandă, cu gulerul şi manşetele desfăcute.

  — Stai jos, îmi porunceşte el, arătând spre un loc la masă.

  Traversez încăperea şi mă aşez vizavi de el, aşa cum mi s-a ordonat. Masa e plină de mâncare.

  — N-am ştiut ce-ţi place, aşa că am comandat o selecţie din meniul de mic-dejun.

  Îmi oferă un zâmbet strâmb, ca de scuză.

  — Ai fost foarte risipitor, murmur, năucită de tot ce a ales, cu toate că mi-e foame.

  — Da, am cam fost.

  Are un ton de om vinovat.

  Optez pentru clătite, sirop de arţar, ouă jumări şi bacon. Christian încearcă să-şi ascundă un zâmbet în timp ce se întoarce la omleta lui din albuş de ou. Mâncarea e delicioasă.

  — Ceai? întreabă.

  — Da, te rog.

  Îmi întinde un mic ceainic cu apă fierbinte, iar pe farfurioară găsesc un pliculeţ de ceai twinnings english breakfast. Dumnezeule, a ţinut minte ce fel de ceai îmi place!

  — Ai părul foarte ud, mă mustră el.

  — N-am găsit uscătorul de păr, bâigui, stânjenită. Nu că l-aş fi căutat.

  Christian îşi strânge buzele, gura preschimbându-i-se într-o linie aspră, dar nu zice nimic.

  — Mulţumesc pentru haine.

  — E o plăcere, Anastasia. Culoarea asta îţi vine bine.

  Roşesc şi mă uit în jos.

  — Ştii, chiar c-ar trebui să înveţi cum să primeşti un compliment.

  Tonul lui e foarte critic.

  — Ar trebui să-ţi dau nişte bani pentru hainele astea.

  Se uită la mine crunt, de parcă l-aş fi jignit profund. Mă grăbesc să continui.

  — Şi-aşa mi-ai oferit cărţile, pe care, bineînţeles, nu pot să le accept. Dar hainele… dă-mi voie să ţi le plătesc.

  Zâmbesc temătoare.

  — Anastasia, crede-mă, pot să-mi permit.

  — Nu asta e important. De ce să-mi cumperi aşa ceva?

  — Pentru că pot.

  În ochii lui întrezăresc o sclipire malefică.

  — Faptul că poţi nu înseamnă că şi trebuie, îi răspund pe un ton potolit în timp ce el ridică o sprânceană la mine, cu ochii scânteind, şi deodată am sentimentul că vorbim despre altceva, dar nu ştiu despre ce anume.

  Ceea ce-mi aduce aminte…

  — De ce mi-ai trimis cărţile, Christian? îl întreb cu o voce blândă.

  El îşi pune tacâmul pe masă şi mă priveşte intens, cu ochii arzând de o emoţie imposibil de sondat. Fir-ar să fie – simt că mi se usucă gura.

  — Ei bine, când era cât pe ce să fii lovită de biciclistul ăla – iar eu te-am ţinut în braţe şi tu te uitai în sus la mine – implorându-mă din priviri „sărută-mă, sărută-mă, Christian” – se opreşte şi ridică din umeri – am simţit că îţi datorez scuze şi un avertisment.

  Îşi plimbă mâna prin păr.

  — Anastasia, eu nu sunt genul de bărbat cu inimioare şi floricele… Nu am porniri romantice. Gusturile mele sunt foarte aparte. Trebuie să te ţii departe de mine.

  Închide ochii ca şi cum s-ar fi simţit înfrânt.

  — Totuşi, e ceva în tine de care-mi este imposibil să stau departe. Dar cred că deja ţi-ai dat seama de asta.

  Pofta de mâncare mi-a dispărut. El nu se poate ţine departe!

  — Păi atunci, n-o face, şoptesc.

  El icneşte surprins, cu ochii măriţi.

  — Nu ştii ce vorbeşti.

  — Atunci, lămureşte-mă.

  Stăm şi ne uităm unul la celălalt, fără să ne mai atingem de mâncare.

  — Prin urmare, nu eşti abstinent?

  — Nu, Anastasia, nu sunt abstinent.

  Se opreşte ca să-mi dea răgaz să asimilez informaţia, iar eu mă fac stacojie la faţă. Filtrul dintre gură şi creier s-a stricat din nou. Nu pot să cred c-am spus ce-am spus cu glas tare.

  — Ce planuri ai pentru următoarele zile? continuă cu o voce joasă.

  — Lucrez azi, de la prânz. Cât e ceasul? întreb, cuprinsă subit de panică.

  — E abia trecut de zece, ai timp berechet. Ce zici de mâine?

  Stă cu coatele pe masă şi-şi sprijină bărbia pe degetele lungi, împreunate.

  — Kate şi cu mine începem să ne facem bagajele. Ne mutăm la Seattle săptămâna viitoare, iar eu lucrez la Clayton's toată săptămâna asta.

  — Aveţi deja unde să staţi în Seattle?

  — Da.

  — Unde?

  — Nu-mi amintesc adresa. E în Districtul Pike Marklet.

  — Nu-i departe de mine. Zâmbeşte.

  — Şi în Seattle ce-ai de gând să faci?

  Unde vrea să ajungă cu toate întrebările astea? Inchiziţia Christian Grey e aproape la fel de enervantă ca Inchiziţia Katherine Kavanagh.

  — Am trimis cereri de angajare în stagiatură. Aştept răspuns.

  — Ai trimis şi la compania mea, aşa cum ţi-am sugerat?

  Roşesc… Bineînţeles că nu.

  — Ăă… nu.

  — Ce nu-ţi convine la compania mea?

  — Compania ta sau compania ta? spun şi îi zâmbesc afectată.

  — Faci mişto de mine, domnişoară Steele?

  Îşi lasă capul într-o parte şi cred că pare amuzat, dar e greu să-ţi dai seama. Roşesc şi îmi aţintesc ochii spre micul dejun neterminat. Nu pot să-l privesc în faţă când foloseşte tonul ăsta al vocii.

  — Mi-ar plăcea să-ţi muşc buza aia, şopteşte sumbru.

  Tresar surprinsă, ignorând complet faptul că îmi muşcam buza de jos, iar gura mea rămâne deschisă. Ăsta e de bună seamă lucrul cel mai sexy care mi s-a spus vreodată. Pulsul mi-a atins un maxim şi am impresia că gâfâi. Dumnezeule, îmi tremură tot corpul şi nici n-a pus încă mâna pe mine. Mă foiesc în scaun şi îi