Nucşoară îmi arătă articolul despre Noboru Wataya, apărut în ziarul de dimineaţă. Conţinea doar câteva rânduri. Noboru Wataya a fost transportat fără cunoştinţă de la spitalul din Nagasaki la Spitalul Universităţii din Tokyo unde se afla sub tratament intensiv. Nu se dădeau alte amănunte, în clipa aceea m-am gândit la Kumiko. Unde naiba o fi? Ar fi trebuit să mă duc acasă, dar n-aveam încă puterea să bat atâta drum.

  În dimineaţa următoare am reuşit să ajung până la baie şi să mă văd în oglindă. Arătam îngrozitor, aş zice că eram mai degrabă un cadavru ambulant decât o fiinţă umană extenuată. După cum mi-a spus Nucşoară, tăietura de pe obraz îmi fusese cusută cu profesionalism şi firele albe erau frumos aliniate. Avea o lungime de vreo doi centimetri, dar nu era adâncă. O simţeam dacă îmi mişcăm obrazul, dar nu mă durea decât foarte puţin, aşa că m-am spălat pe dinţi şi m-am bărbierit cu aparatul electric, încă nu aveam curajul să folosesc un aparat de ras obişnuit. Nici nu mi-a venit să cred ce-am văzut în faţa ochilor. Am pus aparatul jos şi m-am mai uitat o dată bine. Semnul de pe faţă dispăruse. Bărbatul mă tăiase cu cuţitul exact în locul în care fusese acesta. Tăietura se vedea, dar pata nu mai era. Dispăruse de pe obrazul meu fără urmă.

  În cea de a cincea noapte am auzit iar sunetul vag al zurgălăilor. Era trecut de ora două noaptea. M-am ridicat de pe canapea, mi-am pus o jachetă peste pijama şi am ieşit din „camera de probă”. Am trecut prin bucătărie şi m-am îndreptat spre camera cea mică a lui Scorţişoară, iscodind cu privirile. Acesta mă chema din interiorul calculatorului. M-am aşezat şi am citit mesajul de pe ecran.

  Aveţi acces la programul „Cronica păsării-arc”.

  Alegeţi un document de la 1 la 17.

  Am dat un clic pe 17 şi documentul s-a deschis.

  Cronica Păsării-arc #17 (Scrisoarea lui Kumiko)

  Aş vrea să-ţi spun o mulţime de lucruri, dar mi-ar trebui probabil ani de zile ca să ţi le înşir pe toate. Ar fi fost cazul să-mi deschid inima faţă de tine mai de mult, să-ţi mărturisesc totul cinstit dar, din nefericire, n-am avut curajul să o fac. Pe de altă parte, mai nutream speranţa că lucrurile nu vor lua o întorsătură atât de urâtă. Ceea ce s-a întâmplat a fost un adevărat coşmar pentru amândoi. A fost vina mea, dar acum e prea târziu ca să-ţi mai explic pentru că nu mai avem timp. Vreau să-ţi spun însă un lucru foarte important.

  Trebuie să-l omor pe fratele meu, Noboru Wataya.

  Plec la spital acum. O să intru în rezerva lui şi deconectez aparatul care-l mai ţine în viaţă. Fiind sora lui, mi se va permite să stau cu el peste noapte, în locul asistentei de gardă. Va trece destul timp până-şi va da lumea seama de ceea ce-am făcut. Mi-a arătat ieri doctorul de gardă cum funcţionează aparatul. Am de gând să aştept până îşi dă ultima suflare şi apoi mă predau poliţiei. Am să le spun că am făcut ceea ce am crezut de cuviinţă, fără să le dau alte explicaţii. Probabil că mă vor aresta pe loc şi mă vor acuza de crimă. Va da buzna mass-media şi lumea va începe cu presupunerile, dar eu îmi voi ţine gura ferecată. Nici nu am de gând să mărturisesc nimic, nici să încerc să mă apăr. Nu există decât un singur adevăr în toate astea, şi anume că am ţinut pur şi simplu să iau viaţa unei fiinţe umane – Noboru Wataya. Mă vor băga la închisoare cu siguranţă, dar perspectiva nu mă înspăimântă pentru că am trecut deja prin tot ce putea fi mai rău pe lumea asta.

  Dacă n-ai fi fost tu, mi-aş fi pierdut de mult minţile. M-aş fi aruncat în braţele primului ieşit în cale şi aş fi decăzut până la un punct din care nu ar mai fi existat posibilitate de recuperare. Asta i-a făcut cu ani în urmă fratele meu, Noboru Wataya, surorii mele şi de aceea s-a sinucis. Ne-a pângărit pe amândouă. Să fiu cinstită, nu ne-a pângărit trupurile, dar ceea ce a făcut el a fost mult mai grav.

  Mi-a luat orice libertate de mişcare şi m-a închis într-o cameră întunecată unde am stat absolut singură. Nu mi-a pus nimeni lanţuri la picioare şi nici nu am fost păzită în adevăratul sens al cuvântului, dar mi-ar fi fost imposibil să scap de-acolo. Fratele meu acţiona asupra mea cu lanţuri şi gardieni mai puternici decât cei din realitate, adică cu mine însămi. Eu eram lanţul care rodea glezna şi paznicul care nu dormea niciodată. În interiorul meu se găsea un „eu” care voia să se salveze, dar exista şi un „eu” laş şi pervertit care-şi pierduse orice speranţă de a mai scăpa de acolo. Primul „eu” n-a fost niciodată capabil să-l învingă pe cel de-al doilea pentru că fusesem mult prea pângărită, îmi pierdusem dreptul de a mă întoarce la tine, nu neapărat pentru că mă pângărise Noboru Wataya, ci pentru că mă pângărisem eu însămi înainte de a o face el. Ţi-am scris data trecută că m-am culcat cu un bărbat, dar nu acesta e adevărul. Am să ţi-l mărturisesc acum: nu m-am culcat cu un singur bărbat, ci cu mulţi, atât de mulţi încât nici nu-i pot număra. Nu ştiu de ce am făcut aşa ceva. Privind acum în urmă, cred că a fost influenţa fratelui meu. Cred că el a deschis forţat un sertăraş din interiorul meu şi a luat de acolo un ceva pe care nu-l pot defini, determinându-mă să trec din bărbat în bărbat. Fratele meu avea o asemenea forţă şi oricât de tare îmi displace să recunosc, să ştii că e adevărat că pe noi doi ne lega un „loc” întunecat.

  Oricum,