- Sigur, băiatul meu...

         Deși vedeam dublu din pricina rachiului pe care-l băusem, am găsit imediat numele lui Turgay Bey, l-am şters cu pixul dat de mama şi, în aceeaşi clipă, răspunzând unui plăcut

imbold interior, l-am înlocuit cu numele lui Füsun şi cu cele ale părinţilor ei, însoţite de adresa din strada Kuyulu Bostan, după care am înapoiat lista şi am spus, pe un ton scăzut:

         - Doamnă, mama nu ştie asta, dar domnul al cărui nume l-am șters de pe listă, în ciuda faptului că este un foarte prețuit prieten de familie, a dat dovadă, din păcate, de exces de zel într-o mare afacere cu fibre, cu puţin timp în urmă, şi ne-a fãcut, cu bună ştiinţă, un mare rău.

         - N-a mai rămas nimic din prieteniile, din omenia de altădată, Kemal Bey, a spus viitoarea mea soacră, clipind din ochi cu inţelepciune. Sper ca persoanele pe care le-aţi trecut în locul lui să nu vă mai pricinuiască asemenea necazuri. Câte persoane sunt?

         - Un profesor de istorie, soţia lui, care s-a îndeletnicit mulţi ani cu croitoria, şi frumoasa lor fiică, în vârstă de optsprezece ani. Sunt rude de departe cu mama.

         - Bravo, bine! a spus viitoarea mea soacră. Printre invitaţi se află atâţia bărbaţi tineri, încât ne părea şi nouă rău că nu există pe listă fete care să danseze cu ei.

         La întoarcere, picoteam în Chevroletul 56 al tatei, condus de Çetin Efendi, şi în acelaşi timp contemplam atent forfota de pe principalele bulevarde ale oraşului, care seara erau

întotdeauna cufundate-n întuneric. Admiram farmecul vechilor ziduri, acoperite cu lozinci politice, fisuri, mucegai şi muşchi, luminile proiectate de reflectoarele vapoarelor de pe Liniile Orăşeneşti asupra debarcaderelor, maidanelor dintre străzi, ramurilor înalte ale platanilor multiseculari şi oglinzii retrovizoare a maşinii, ascultam şi respiraţia şi sforăitul uşor al tatei, care aţipise pe bancheta din spate, legănat de pietrele de pavaj.

         Cât despre mama, aceasta era mulţumită să constate că se-mplinea ceea ce-şi dorise. O dată, pe când reveneam cu toţii la maşină după o vizită făcută familiei lui Sibel, şi-a rezumat fără-nconjur părerea cu privire la semnificaţia acelei vizite şi la cei pe care-i întâlnise, aşa cum proceda intotdeauna:

         - Da, sunt oameni foarte buni, foarte oneşti, foarte autentici, n-ai ce să le reproşezi în privinţa modestiei ori a rafinamentului. Dar în ce stare deplorabilă se află vila aia fermecătoare! Nu cred că sunt aşa de lipsiţi de posibilităţi. Vai, nu mă-nţelege greşit, băiete, nu cred că ai putea găsi în Istanbul vreo fată mai plăcută, mai delicată şi mai cuminte

decât Sibel.

         După ce i-am lăsat pe mama şi pe tata în faţa blocului în care locuiau, am vrut să fac câţiva paşi. Mi-am spus să trec prin faţa prăvăliei lui Alaaddin, de la care cumpăram în

copilărie, cu fratele meu şi cu mama, jucării, ciocolată, mingi, pistoale, bile, cărţi de joc, lame de gumă de mestecat în care se găseau felurite poze, reviste cu benzi desenate şi multe alte lucruri ieftine, de producţie autohtonă. Prăvălia era deschisă. Alaaddin tocmai dăduse jos gazetele pe care le expunea de jur imprejurul castanului care se afla chiar în fața prăvăliei şi stingea luminile dinăuntru, dar m-a poftit să intru, cu o amabilitate la care nu mă aşteptam, şi mi-a lăsat răgazul necesar pentru a răscoli printre pachetele cu ziare care urmau să fie returnate a doua zi dimineaţă, la ora cinci, când urmau să le primească pe cele proaspete, şi

 pentru a cumpăra această păpuşă ieftină. Socotind că mai aveam cincisprezece ore până când aveam să i-o dăruiesc lui Füsun şi s-o îmbrăţişez, dând uitării gelozia care mă măcinase, am simţit pentru prima oară o strângere de inimă pentru că nu puteam să-i telefonez.

         Mă încerca un sentiment sfâșietor, care venea din suflet, aidoma remuşcării. Oare ce făcea în clipa aceea? Picioarele nu mă purtau spre casă, ci exact în direcţie opusă. Am pătruns

pe strada Kuyulu Bostan, am trecut prin faţa cafenelei în care prietenii mei din tinereţe obişnuiau să asculte radioul și să joace cărţi, precum şi pe lângă grădina şcolii, în care

jucam fotbal. Persoana raţională din mine încă nu murise, în ciuda băuturii care mi se urcase la cap, şi-mi spunea că avea să-mi deschidă uşa tatăl lui Füsun şi că avea să se lase cu scandal. Am mers până am zărit, de departe, casa în care locuiau şi ferestrele luminate ale acesteia. Şi cum priveam ferestrele de la etajul al doilea, aflate în apropierea unui castan, inima îmi bătea din ce în ce mai tare.

         Pictura aceasta, pe care aveam să i-o comand unui artist peste ani de zile, pentru a o expune în acest punct al muzeului, cerându-i să reproducă toate detaliile, redă destul de bine

ferestrele casei în care locuia Füsun, a căror culoare portocalie se datora lămpilor aprinse dinăuntru, castanul, ale cărui ramuri luceau în lumina lunii aflate în spatele lui, profunzimea

nopții bleumarin dindărătul cerului din Nişantaşi, presărat cu hornuri şi acoperişuri, dar nu ştiu dacă îi poate sugera vizitatorului de muzeu invidia care mă încerca în timp ce

contemplam acea privelişte.

         Mintea mea aburită de băutură îmi spunea cinstit, în vreme ce admiram acea scenă, că venisem, de fapt, acolo atât pentru a o vedea, pentru a o săruta pe Füsun în noaptea aceea cu clar de lună, pentru a vorbi cu ea, cât şi pentru a mă asigura că în seara aceea nu era cu altcineva. Pentru că, odată ce mersese „până la capăt“, ar fi putut fi curioasă să ştie cum era să facă dragoste cu vreunul dintre admiratorii pe care mi-i enumerase în ziua aceea, rând pe rând. Faptul că Füsun era atât de subjugată plăcerii de a face dragoste, asemenea unui copil care primeşte o jucărie nouă, extraordinară, precum şi capacitatea ei de a se dărui pe de-a-ntregul

când făcea acest lucru, pe care o întâlnisem la foarte puţine femei, îmi stârneau o gelozie care creştea văzând cu ochii. Nu-mi mai amintesc câtă vreme am stat să mă uit la ferestrele ei. După mult timp m-am întors acasă, cu păpuşa pe care i-o luasem în dar, şi m-am culcat.

         Dimineaţa, în drum spre serviciu, am cugetat, rând