aceea, ideea de a fi acaparat de o dragoste intensă era înspăimântătoare. Manechinul Inge, care bea răcoritoare Meltem pe faţada laterală unui bloc, m-a avertizat să fiu prudent. M-am gândit să-mi dezvălui taina unor prieteni precum Zaim, Mehmet, Hilmi, făcând haz de ea, astfel încât patima mea să nu ia proporţii serioase. Dar nu credeam deloc că aceşti prieteni, cei mai apropiati pe care-i aveam, despre care simţeam că o plăceau, de fapt, foarte mult pe Sibel şi că mă socoteau foarte norocos, ar fi putut asculta fără să mă invidieze ceea ce trăiam eu cu Füsun, pe care ştiam, de asemenea, că o găseau foarte atrăgătoare, şi că m-ar fi putut ajuta în vreun fel. Mai mult, intuiam că, odată abordat acest subiect, n-aveam să pot disimula patima care mă mistuia. După o vreme aveam să las la o parte tonul ironic şi aveam să-mi doresc să vorbesc deschis, pe măsura sincerităţii şi a autenticităţii lui Füsun, iar prietenii mei aveau să priceapă că mă amorezasem de ea rău de tot. Prin urmare, în timp ce prin faţa ferestrei biroului meu treceau, huruind, autobuzele de Maçka şi de Levent, în care urcam cu mama şi cu fratele meu în copilărie, revenind acasă de la Tünel, mi-am dat seama că în clipa aceea nu-mi rămânea prea mare lucru de făcut pentru ca pasiunea pe care o încercam faţă de Füsun să nu zădărnicească mariajul fericit pe care mi-1 doream. Am ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie era să las lucrurile în voia lor şi să gust pe îndelete plăcerile şi clipele minunate pe care avea generozitatea să mi le ofere viaţa.

17

Întreaga mea viaţă depinde acum de a ta

         Când Füsun a întârziat însă zece minute la întâlnirea de la blocul Compasiunea, am uitat imediat de concluziile la care ajunsesem. În vreme ce mă uitam necontenit la ceasul de mână dăruit de Sibel şi la ceasul deşteptător marca Nacar, pe care lui Füsun îi plăcea să-l scuture şi să-l facă să sune, am început să privesc spre bulevardul Teşvikiye, să măsor camera de la un capăt la altul, făcând parchetul să scârţâie, și să mă simt obsedat de Turgay Bey. În scurtă vreme, m-am repezit afară din apartament.

         M-am îndreptat dinspre bulevardul Teşvikiye spre buticul Șanzelize, trecând în revistă ambele trotuare, ca să n-o ratez pe Füsun în cazul în care s-ar fi îndreptat spre mine. Dar

Füsun nu ura nici la magazin.

         - Poftiți, Kemal Bey, a spus Şenay Hanim.

         - În cele din urmă, ne-am hotărât, eu şi Sibel, să cumpărăm totuşi geanta aceea Jenny Colon, am spus eu.

         -V-aţi răzgândit, aşadar, a spus Şenay Hanim.

         Avea un surâs ironic în colţul buzelor, dar acesta s-a şters repede. Pentru că, dacă eu eram stăpânit de o anumită stânjeneală din cauza lui Füsun, şi ea, la rândul ei, încerca o anumită jenă pentru că vindea, în cunoştinţă de cauză, produse contrafăcute. A dat jos geanta falsă de pe manechinul din vitrină, cu o încetineală care mi se părea că exprima suferință, şi a curăţat-o, cu acea plăcere a comercianților versați care nu vând marfa din vitrină fără s-0 sufle de praf. Eu eram preocupat de canarul Lămâie, care părea posomorât.

         Când ieșeam din magazin, după ce plătisem şi luasem geanta, Șenay Hanim mi-a spus, cu plăcerea de a vorbi cu subînțeles:

         - De vreme ce acum aveţi încredere în noi, o să ne onoraţi mai des cu prezenţa dumneavoastră.

         - Desigur.

         Oare dacă nu făceam suficiente cumpărături, avea s-o determine pe Sibel, care trecea uneori pe la magazin, să intuiască ceva? Nu mă supăra faptul că ajungeam să cad, treptat, în plasa acelei femei, ci faptul că îmi făceam asemenea socoteli mărunte. Mi-am închipuit că, în vreme ce eu eram la magazin, Füsun se dusese la blocul Compasiunea şi, negăsindu-mă acolo, plecase. În ziua aceea strălucitoare de primăvară, trotuarele erau pline de casnice care făceau

cumpărături, de tinere care-şi etalau cu stângăcie fustele scurte şi pantofii cu talpă groasă, ,,cu şenile“, după ultima modă, şi de elevi care hoinăreau pe străzi, în ultimele zile de şcoală. Priveam la binecunoscuta aglomeraţie din Nişantaşi, la ţigăncile florărese, la bărbatul care vindea ţigări americane de contrabandă şi despre care se spunea că ar fi fost poliţist sub acoperire, căutând-o din ochi pe Füsun.

         În vremea aceasta a trecut o cisternă pe care scria „Viaţa - Apă curată“, iar din spatele ei şi-a făcut apariţia Füsun.

         - Unde-ai fost? am spus amândoi deodată şi ne~am zâmbit fericiţi.

         - Zgripţuroaica a rămas la butic în pauza de prânz şi m-a trimis la magazinul uneia dintre prietenele ei. Am ajuns târziu, iar tu nu erai acasă.

         - M-am îngrijorat, aşa că m-am dus la magazin şi am cumpărat geanta, ca amintire.

         Füsun îşi pusese cerceii aceştia - unul dintre ei se află expus la intrarea în muzeul nostru. Am luat-o împreună pe jos. Am cotit de pe bulevardul Valikonagi pe bulevardul Emlak, care era mai puţin aglomerat. Tocmai trecuserăm prin faţa cabinetului unui dentist la care mă ducea mama în copilărie şi prin faţa cabinetului unui pediatru pe care n-aveam să-l uit niciodată din pricina lingurii reci pe care mi-o vâra în gură cu brutalitate, când am văzut că în josul povârnişului se adunase o mulţime de lume ; unii oameni alergau într-acolo, iar alţii veneau către noi, impresionați, cu chipurile răvăşite de ceea ce văzuseră.

         Avusese loc un accident, iar circulaţia era suspendată. Am văzut că cisterna pe care scria „Viaţa - Apă curată“, ce trecuse pe lângă noi ceva mai înainte, intrase, în timp ce urca panta, pe contrasens şi făcuse praf un maxi-taxi. Şoferul camionului cu apă, căruia îi cedaseră frânele, stătea pe marginea drumului şi fuma o ţigară, cu mâini tremurânde. Partea frontală a maxi-taxiului marca Plymouth, cu bot lung, ramas din anii 1940, care asigura cursele pe ruta

Teșvikiye-Taksim, fusese strivită de greutatea camionului. Doar partea din spate mai era întreagă. Am realizat, privind printe curioșii al căror număr sporea neincetat, că pe bancheta

din față