lui N. Ceaușescu, Gh. Gheorghiu-Dej, se comportase onorabil? Firește, Ceaușescu a dus la paroxism un sistem al aservirii mentale și al umilirii individului caracteristic stalinismului dintotdeauna. Dar, așa cum observa cândva disidentul polonez Jacek Kuroń, paranoia liderului derivă din aceea a sistemului, și nu invers. În plus, oricine va citi discursurile lui Ion Iliescu la diversele congrese ale PCR ori la cele ale „culturii și educației socialiste“ va putea găsi suficiente contribuții ale „celui de-al șaptelea disident“, care nu a semnat Scrisoarea celor Şase, la concertul îngrețoșător al proslăvirii lui N. Ceaușescu.

Regretata jurnalistă Tita Chiper îmi relata despre o vizită a poetului oficial al stalinismului românesc în prima sa fază, A. Toma, la Şcoala de Literatură „M. Eminescu“. Era prin 1953. Cu acel prilej, tatăl redactorului-șef al Scânteii (memorialistul de azi Sorin Toma, publicat de Petru Romoșan la Editura Compania) se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele antifasciste“ pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La întrebarea unui tânăr poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt: „Tovarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în pivniță în sticluțe de Urodonal.“

N. Pleșiță, zelotul Securității, o instituție criminală10

Nicolae Pleșiță a reprezentat național-securismul în ipostaza sa agramată, vulgară și de o maximă brutalitate. Or mai fi fost și câțiva securiști cu o brumă de educație. Nu era cazul său. Citiți cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi și veți vedea cât de primitiv, cât de virulent putea fi acest torționar. Limbajul era unul purulent, otrăvit, îmbibat de ranchiuna cea mai adâncă și sordidă. Niciodată, sub nici o formă, Pleșiță nu și-a exprimat un minim regret, nu a schițat vreo remușcare.

Şi-a făcut întreaga carieră în aparatul poliției politice comuniste, a servit cu patimă scopurile represive ale regimului: de la vânarea partizanilor din munți și prigonirea presupușilor „sabotori” la suprimarea oricăror insule de rezistență antitotalitară.

A fost lacheul dictaturii, atât sub Dej, cât și sub Ceaușescu, a avut mult sânge pe mâini și nu a ascuns acest lucru. Era chiar mândru de crimele comise, inclusiv de colaborarea cu teroriștii macabri gen Carlos „Şacalul”. În mod normal, după decembrie 1989, Pleșiță ar fi trebuit să se teamă de justiția statului de drept. Puțin i-a păsat. Interviurile sale, găzduite cu suspectă, trivială generozitate de diversele televiziuni revanșarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric și moral, dădeau măsura unui personaj deopotrivă dezgustător și vindicativ.

Condamnarea dictaturii comuniste l-a lăsat indiferent. Ştia că beneficiază în continuare de complicități puternice și longevive. Că în inima însăși a noului sistem postdecembrist se găsesc mulți dintre foștii săi „studenți” de la Şcoala de Securitate. „Pumnul, ghioaga și revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza cărora s-a construit cariera lui Nicolae Pleșiță. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale a cerut aplicarea unor măsuri drastice pentru reducerea pensiilor foștilor ofițeri ai Securității. Un Parlament cu musca (ori muștele) pe căciulă a preferat să ignore aceste minime exigențe ale unei moralități democratice.

De ce a fost admis în sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit să se afle după gratii? Cum se explică această magnanimitate buimăcitoare? Se recunoaște astfel o continuitate scandaloasă? De ce nu a fost degradat generalul sadic? S-a uitat că Pleșiță a fost direct implicat în lichidarea, din ordinul lui Ceaușescu, a mișcării Goma, că el personal, super-„brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestială a scriitorului disident? Mă întreb dacă amicul său, călăul Enoiu, „tovarășul de luptă”, partenerul de „anchete speciale”, va rosti cuvântul de adio pentru cel care a fost și va rămâne de-a pururi simbolul criminalității regimului comunist.

Nu, Pleșiță nu a avut nimic „haios” în comportamentul său, orice ar scrie azi un june istoric/jurnalist specializat în „revizuirea” cvasi-negaționistă a ceea ce s-a petrecut în anii comunismului. „Haioșenia“ lui Pleșiță s-a tradus în bătăi, atentate criminale, prigoană în masă, inclusiv la adresa acelor cercetători onești care au protestat împotriva distrugerii monumentelor istorice.

Cu diverse ocazii, Pleșiță s-a străduit, asemenea altor foști vechili ai dictaturii, să arunce întreg oprobriul asupra Elenei Ceaușescu. Departe de mine gândul de a nega influența nefastă a acestei agramate, o Messalină cu pretenții de Newton, asupra soțului ei. Dar culpabilitatea supremă aparține aparatului de partid și de securitate în rândul căruia Pleșiță s-a remarcat prin fanatism, cruzime și propensiuni sociopate.

„Despre morți numai de bine“, spune un vechi proverb. Eu cred că despre morți, ca și despre vii, trebuie spus numai adevărul. Biografia lui Nicolae Pleșiță, asemenea celor ale unor Pintilie-Pantiușa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stănescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltuțiu, Alexandru Drăghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe etc. etc. a fost marcată de ură, aversiune viscerală față de valori, resentiment grobian și practicarea de nimic stăvilită a ticăloșiei.

La două decenii de la căderea regimului pe care Pleșiță l-a servit cu infinit, pervers devotament, în numele celor uciși din ordinul elevilor lui Pleșiță, al colegilor săi de „idealuri“, România democratică trebuie să spună, trebuie să probeze că acest coșmar s-a terminat. Pleșiță a fost un Kaltenbrunner al comunismului românesc. Ori, dacă preferați, un Abakumov (citiți romanul Primul cerc de Soljenițîn ca să vedeți cine a fost acest monstru).

Fostul șef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner, a fost executat la Nürnberg. Fostul ministru al Securității, Viktor