una din acele istorii pe care le poți auzi într-o anumită lume, ca o parabolă, foarte adesea o invenție populară menită să apere codul moral de dezordinea de care se simt adesea ispitite unele vlăstare rele din naștere. Istorie veche, maniheistă, fiul cel bun… fiul cel rău… Iar „strelitul” Pantelimonescu – un naiv, adept al unei secte ale cărei precepte religioase nu puteau fi decît o frînă pentru firea lui complexată (aflasem că citise mult și desigur că nu-i era ușor să învingă în el resentimentul împotriva oamenilor care îl dăduseră afară de la o școală primară unde era învățător și îl trimiseseră la închisoare, apoi la deratizare). Aveam să aflu mai multe. Vintilă mă pregăti. În drum spre cunoscutul „Bufet” intrarăm într-o bodegă.

„Calistrat, îmi povesti el, care vă amintiți, dom’ profesor, fusese tehnician înainte de istoria lui din deplasare, făcuse un memoriu și reușise să redeschidă procesul lui de viol, fiindcă nu luase un an, un an făcuse, dar de condamnat îl condamnaseră la șapte. Avocatul făcuse recurs, care se respinsese, dar totuși după un an îi dăduseră drumul. Așa, fără a i se admite oficial probele, înțelegeți că condamnarea îi rămăsese acolo la dosar, și cum să mai fii primit în meseria ta cu o belea ca asta pe cap? Șapte ani! Că te-apuci tu să explici că ai fost grațiat, iertat, că nu ești vinovat, cîrnați: ce scrie aici? Șapte ani! Ei? Cine stă să te-asculte? Ni-meni, dom’ profesor, și atunci avocatul a făcut recurs extraordinar și a dovedit cu probe că individa era demult prietenă a clientului lui, adică gagică, și a cîștigat, i s-a anulat sentința și a fost reprimit în uzină. Cînd ați fost primit și dumneavoastră în uzină, a fost reprimit și el, cu toate drepturile, ba chiar i s-a plătit din urmă și ceva din salariu. Ei, să vedeți cum s-a cumințit Calistrat, a lăsat-o mai moale cu bețiile, s-a înscris la studii fără frecvență și și-a luat diploma de subinginer, desenator tehnic.” „Te pomenești, zisei, că și Bacaloglu a obținut cine știe ce succese…” „Daaa, făcu Vintilă fără vreo admirație, dar cu o sensibilă considerație față de prietenul său de cartier din copilărie. Ce vină avusese el, dom’ profesor? Că i se făcuse în uzină o figură? Figura cu ștecărul pe care i-l vîrîse în fulgarin cine știe ce besmetic, ca să rîdă de el? Nu vă spun că individul a fost el prins vrînd să scoată pe poartă un electromotor? A mărturisit, dom’ profesor, și istoria cu ștecărul, nu știu cum, fiindcă sînt specialiști la anchetă care te fac să spui și ce n-ai făcut, darmite ce-ai făcut. Și s-a revizuit și condamnarea lui Bacaloglu!” „Și ce e el acum?” „Șef, dom’ profesor!” „Mare?” „Ei, nu mare, dar e șef! Știți unde?” „Ei, unde?” „Tot la deratizare, știți, în locul ăluia micu, de la Sfat, care ne trimitea pe noi pe teren… Dar nu vă spun, dom’ profesor, adevăratul motiv pentru care dă Calistrat o masă. A primit Premiul de Stat pentru un strung făcut de ei, un colectiv de subingineri din care făcea și el parte!” „Nu mai spune!” „Pe cuvînt de onoare!” „O să-mi spui acum că și Pantelimonescu e director pe undeva, sau poate chiar profesor universitar, zisei gîndindu-mă că și eu fusesem promovat șef-contabil, iar Vintilă era el însuși șeful unui Aprozar. Și-o fi luat, te pomenești, chiar doctoratul în psihologia șobolanilor. Am avut un prieten care și-a luat doctoratul în psihologia peștilor. De ce nu și în a șobolanilor, care sînt mult mai interesanți decît peștii?”

Mă uitai la el cu coada ochiului, să văd dacă mai era același, în stare să sesizeze din zbor o ironie și s-o amplifice. Nu chiar! Devenise respectuos pentru alții, pentru curba pe care o parcurseseră și firește și pentru el însuși. Nu prea mai avea haz! Dacă și ceilalți suferiseră aceeași transformare aveam să mă plictisesc în mod sigur. „Da, zise, într-adevăr cu multă considerație, și Pantelimonescu a fost reprimit în învățămînt…” „Dar nu e șef!” „Nu e, dar e bine, dom’ profesor!” răspunse el cu o admirație care îmi sugera că strelitul de care rîdeam noi, e! e!? învățător! e un domn, nu un besmetic oarecare!

Era și el, Vintilă, un asemenea domn, în costumul său bine croit, care dădea prestanță mersului său de minge pe două picioare, căci în acești ani Vintilă se îngrășase considerabil, semăna în acest sens cu prietenul meu Ion Micu, parcă nu mai avea în mișcările lui aceeași vioiciune de altădată. „Totuși, zisei, am impresia că Bacaloglu n-a progresat prea mult, chiar dacă e șef, tot printre șobolani a rămas.” Vintilă se înduioșă. „Hm! făcu, bietul Bacaloglu, săracul Costaichie, a pățit-o cu nevastă-sa!” „Păi parcă nu era însurat!” „S-a însurat între timp. A găsit o fată, dom’ profesor, dumnezeită, și fata îl plăcea; era măritată și a desmăritat-o bietul Costaichie.” „De ce? De ce îi zici bietul?” „O să vedeți! Pînă să divorțeze, fata…” „De ce îi zici fată dacă era măritată?” „Păi pentru că nu arăta, dom’ profesor, avea ea așa o aliură de fetișcană… Ei, și fetișcana ce-și zice ea: da, îmi las eu bărbatul, asta nu e greu, da’ ia să văd dacă mă iubește tot atît de tare ca și el, ia să te pun la probe…”

Și lui Vintilă deodată îi reveni verva, își izbi uluit fruntea cu palma și se văită indignat. „…Ah, cît de prost poate să ajungă un bărbat cînd îi cade așa, în mod unilateral, cu tronc, după o muierușcă. Se plimbau așa pe marginea rîului. Zici că mă iubești? mormăi el cu dispreț, arătînd cu capul încolo, spre o albie fictivă de rîu. Ei, aruncă-te în apă! Că hîr, că mîr, Bacaloglu nu știa să înoate, dar îi era rușine să spună. Nu te-arunci?” susură el imitînd-o pe fetișcană ca și cînd ar fi avut o limbă de șarpe și apoi tăcu posomorît. „Ei, zisei, și ce-a făcut Costaichie?” „S-a aruncat, dom’ profesor, așa cum era, îmbrăcat și încălțat, era să