elitist. Eu voiam să studiez biologia, pentru a învăța ceva despre viață, dar între timp am ajuns să cred că ce vreau eu să aflu nu găsesc acolo.

Hendrik se uită la pervazul ferestrei plin cu plante în ghivece. Ei îi plăcuseră întotdeauna plantele.

— Poți face o pauză, îi propuse el, apoi vei continua studiile. În felul acesta nu îți ratezi șansele.

Ea dădu din cap absentă.

— Mai este ceva.

— Da?

— Crezi că vom putea să plecăm vreodată din oraș? Curând? La țară, la verdeață?

Hendrik râse.

— Evident. Dacă nu te mai duci la universitate și eu nu mai merg la WCM, ne putem duce unde vrem. La cât de scumpă este viața în Frankfurt, am putea face economii.

— Oh, nu la economii mă gândeam. Pur și simplu aici nu mă simt bine. Făcu un gest, ce se putea referi la locuință, la cartier sau la întreg orașul, era greu de spus. Și continuă: Nici nu știu de ce.

•

Bărbatul înalt din subsolul zugrăvit în alb făcu un semn poruncitor musafirului său, un tip vânjos, cu ochelari și cu un rânjet superior, nesuferit. Dincolo de fereastra îngustă situată sub tavan era de mult întuneric.

— Ascult.

— A fost interesant, începu musafirul. Femeia cultivă plante carnivore, știați? O colecție impresionantă. Mă pricep, credeți-mă. Iar el colecționează cărți despre cum să devii bogat, cum să ai succes în viață și chestii de-astea. Are sertarele pline cu fotocopii despre cele mai bizare subiecte. Puteți trage ce concluzii vreți de aici.

— Mai curând niciuna, ripostă tipul înalt.

— Ah, da, cei doi așteaptă un copil. În calendarul femeii sunt însemnate date pentru vizite la medic. Și o dată probabilă a nașterii, aprilie 1999.

Bărbatul înalt îi reaminti interlocutorului, cu o nerăbdare stăpânită cu greu:

— Pe mine mă interesează o anumită carte. Și dumneavoastră îmi veniți cu mâinile goale.

Celălalt ridică din umeri.

— Nu este vina mea. Unde nu este, nu pot găsi.

— Poate că nu ați căutat destul de temeinic.

— Știți bine că mie nu mi se întâmplă așa ceva. Când pătrund într-o locuință și nu găsesc ce caut înseamnă că nu este acolo ceea ce caut.

— Mulți oameni au ascunzători bine meșteșugite – în rezervorul de apă pentru closet, în spatele plintelor, lipite sub sertare, în compartimente secrete…

— Le cunosc pe toate. Și altele în afară de acestea.

— Și chiar pe etajerele pentru cărți. Poate în alte coperte.

Musafirul pufni în râs.

— Mă luați drept un ageamiu?

— Doar întreb. Ați avut suficient timp?

— Mai mult decât suficient. Au ieșit seara la masă, la Fleur de Sel, unul dintre restaurantele de top din Frankfurt. Cu stele Michelin, cu o duzină de puncte Gault Millau și așa mai departe. De acolo nu te întorci în mai puțin de patru ore.

— De unde știați asta? se miră bărbatul înalt, cu cămașă neagră. Vreau să spun de faptul că se duc acolo.

— Un microfon ascuns în bucătărie. L-am recuperat. Cunoașteți mottoul meu: nu lăsa nicio urmă. Supravegherea pe lungă durată nu este specialitatea mea.

— Bun. Bărbatul de la birou își împreună mâinile ca niște lopeți. Vreun indiciu că ar fi vândut-o?

Tipul voinic clătină din cap.

— În conturi nu apare nicio plată care să indice așa ceva. Nicio însemnare în calendarul cu întâlniri. Nicio ascunzătoare pentru bani cash în casă, cu excepția a doua bancnote de cincizeci și a câtorva de zece într-un sertar de sub telefon în hol.

— Pivniță? Mansardă?

— Am căutat, bineînțeles. Nimic.

— Hmm…

— Nu este exclus să o fi vândut pe nimic, necunoscându-i valoarea. Asta nu ar fi lăsat nicio urmă.

Bărbatul înalt clătină din cap.

— După cum a furat cartea, îi cunoștea valoarea.

Celălalt ridică brațele.

— Dacă mi-ați fi spus cel puțin despre ce era vorba în carte…

— Asta nu are importanță. Care este posibilitatea ca să o păstreze în afara casei, într-un depozit la bancă de exemplu…

— Am verificat documentele. Frumos păstrate, clare. Niciun indiciu despre vreun seif bancar. Dacă mai are cartea, atunci aceasta este la un prieten. Am fotografiat agenda cu adrese, dar… își drese glasul: Dar asta înseamnă noi angajamente.

Bărbatul înalt îl privi inexpresiv.

— Am să mă mai gândesc.

7.

Miriam se făcea tot mai frumoasă, cel puțin așa i se părea lui Hendrik. Cu excepția faptului că pântecul îi era mai bombat, trupul ei nu suferise modificări. Dar radia ca iluminată din interior. În această perioadă făceau deseori dragoste și se doreau la fel de mult ca la început.

— Spune-mi, îl întrebă odată Miriam, cum ți se par sânii mei?

— Perfecți, răspunse Hendrik fără să exagereze.

Ea și-i cuprinse în palme și îi cercetă critic.

— Nu sunt prea mici?

— Nu, deloc. Sunt exact cum trebuie. Și privind-o neliniștit, o întrebă: De ce?

— Ah, răspunse Miriam oftând, am vorbit astăzi la telefon cu Julia. Mi-a spus că de când i-au crescut sânii, Erwin o evită. S-ar fi înstrăinat și se teme că vrea să divorțeze.

Julia era sora mai mare a lui Miriam. Avea doi fii și era căsătorită cu un profesor de gimnaziu pedant.

Hendrik se încruntă.

— Nu au discutat până acum despre asta?

— Nu știu. Nu sunt toți bărbații morți după sânii mari?

El ridică din umeri:

— Hmm… cei mai mulți sunt, cred. Dar a te uita și a dori sunt lucruri diferite.

Miriam se întinse iarăși în pat.

— Eu am considerat totdeauna că ea s-a căsătorit prea devreme. Pentru că voia să plece de acasă. Și este la fel de temătoare ca maică-mea. Mi-a spus odată că vrea să fie perfectă, pentru soțul ei. Ce idee ciudată, nu crezi?

— I-a dat vreo notă? întrebă ironic Hendrik.

Erwin Biegle era cu zece ani mai mare decât sora lui Miriam și subiectul lui preferat de discuție, cum singur recunoștea, era inflația de note bune în școlile germane. La fiecare întâlnire de familie obișnuia să spună cuiva că nota unu trebuia dată doar pentru o lucrare desăvârșită.

Miriam nu reacționă.

— Cred că ar fi groaznic să divorțeze. Groaznic!

Îl examină cu ochii ei profunzi, verzi-albăstrui.

— Nu. Tu va trebui să mă accepți așa cum sunt.

— Bine, spuse Hendrik.

•