prin originalitate și altitudine, nu prin conformism și ipocrită obediență științifică față de indiferent ce metropolă a noilor centralisme culturale, în ansamblul eforturilor de a atinge – împreună – standarde superioare în materie de civilizație și cultură.

Observator cultural, nr. 597, 21 octombrie 2011

Arheologia vechii noastre literaturi

Cel puțin de la Michel Foucault încoace, utilizarea termenului „arheologie” cu sensul explorării stratificării profunde a diferitelor fenomene sociale, politice sau culturale s-a impus ca o achiziție de neocolit. De ea beneficiază și cercetătorul literar și lingvistul Eugen Pavel, autorul unei culegeri de studii proprii intitulate Arheologia textului (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, 210 p.). Profesiunea de credință înscrisă pe coperta finală a cărții – dar preluată din „Argumentul” auctorial – îl definește pe parcimoniosul cercetător:

Întoarcerea la realitatea textului, la manuscris sau la tipăritura originală constituie pentru filolog o condiție obligatorie a probității demersului său hermeneutic.

Desigur, dacă este o condiție necesară, cu niciun chip ea nu devine și una suficientă, iar Eugen Pavel nu ignoră acest detaliu semnificativ. Frecventarea manuscrisului poate fi, pentru unii studioși, o contemplare mai mult sau mai puțin opacă și selectivă. Diplomatica, codicologia, paleografia sunt doar trei dintre științele auxiliare – cum au fost ele numite – din cercetarea, până la urmă, istorică a vechilor manuscrise. Dar lor li se pot adăuga, după caz, și altele, precum filigranologia, sfragistica. Or, o asemenea multitudine de abordări complementare, toate dezvoltate în procesul căutării unei cât mai mari precizii în evaluare, ca și a unei înțelegeri care să meargă până dincolo de text și de imagine, dau un indiciu despre complexitatea travaliului pe care îl implică strădania de a produce ediții critice ale cărții vechi. Nu este de mirare, în astfel de condiții, că numărul experților în domeniu a rămas mereu mai mic decât nevoia valorificării moștenirii naționale și că producția acestora este, îndeobște, parcimonioasă, fiind precaută și severă prin excelență.

Asemenea defolierii unei flori, petală după petală, studiul bibliologic implică răbdare și persuasiune. Camuflate sub aparența unor rezultate mai degrabă tehnic grăitoare, nu odată, asemenea calități sunt trecute cu vederea sau subînțelese, deși ele reprezintă cheia succesului personal în domeniu.

Eugen Pavel mărturisește:

Dincolo de datele bibliologice exterioare, filologul face în permanență apel la analize tipologice sau la evaluări sintetice, la studiul istorico-cultural sau la cel lingvistic, având astfel posibilitatea disocierii și a comparării caracteristicilor definitorii ale unei scrieri vechi, ale cărei dificultăți de interpretare rămân o provocare continuă.

Într-adevăr, contextualizările felurite la care îl obligă efortul de a urma cât mai multe piste ale înțelegerii care dă relief literelor, grafiei, cuvintelor, frazării, vocabularului și celorlalte oferte pe care manuscrisul le conține fac din filolog un erudit a cărui savanterie rămâne indispensabilă. Oricât i-a ușurat munca posibilitatea realizării de fotocopii sau apariția și marea accesibilitate a edițiilor virtuale, unele postate pe internet, altele consultabile prin obținerea lor pe CD-uri ori DVD-uri și transportarea comodă prin copierea pe stick-uri de memorie, celelalte îndatoriri ale specialistului rămân intacte.

Preocupat să retraseze, în prima secțiune a cărții sale, câteva trasee majore în receptarea Bibliei și a literaturii religioase și de cult în traduceri și în copii românești, Eugen Pavel oferă câteva popasuri importante în retrasarea unui întreg proces de apropiere a românilor de cuvântul sfânt. Operă colectivă la care au contribuit învățați medievali și timpuriu moderni, unii cunoscuți, alții rămași anonimi, aclimatizarea cărților sacre, transpunerea Liturghierului, apropierea de Pildele lui Solomon, traducerea Vulgatei în vremea iluminismului (1760-1761) sub supravegherea lui Petru Pavel Aron, proorociile din Rojdanic și apariția lor în arealul nostru de cultură, ca și povestea aducerii Mineiului în literatura noastră se alătură, în cuprinsul volumului, corecțiilor aduse în editarea critică a unor cântece câmpenești din veacul al XVIII-lea (mai exact, din 1768) și frecventării manuscriselor lui Ioan Budai-Deleanu în vederea celei mai recente reeditări a operei acestuia.

Cât despre portretele de filologi cuprinse în secțiunea a doua, ele rămân la fel de importante pentru înțelegerea mai adecvată a autosituării autorului care compara munca de mare finețe și polistratificată a filologului cu demersul arheologic. A. Lambrior, Grigore Crețu, Moses Gaster, Nicolae Drăganu, N. Iorga, Al. Procopovici, Mario Roques, Ștefan Ciobanu, Ștefan Pașca sunt personajele care animă galeria savantă cu care Eugen Pavel împodobește culoarul filologic prin care trece. Nume mari, notorii, alături de altele mai puțin cunoscute, împreună jalonează un areal științific și național parcurs în timp, dar pe care meritele științifice ale acestora îl înnobilează.

Merită citit volumul Arheologia textului, publicat de autor la zenitul unei cariere de cercetător care include editarea jubiliară a Bibliei de la Blaj (1795), a istoriei literaturii române vechi de Nicolae Drăganu, coeditarea operelor autorului Țiganiadei și o serie de explorări proprii în spațiul vechii noastre culturi scrise. Textele adunate cu modestie în această carte rezervă surprize, mici revelații de parcurs care contribuie la crearea de noi reliefuri și perspective în domeniul studiului „infraliteraturii” și literaturii române vechi.

Observator cultural, nr. 668, 5 aprilie 2013

America ardelenilor

Astăzi, Statele Unite ale Americii au dobândit poziția de lider major într-o lume unipolară. Din 1989, ele și-au pierdut inamicul tradițional postbelic, confruntat la el acasă cu chestiuni deocamdată insolubile și cu transformări structurale care l-au condus până la pierderea identității și nevoia de a o remodela (dispărând URSS, a apărut Comunitatea Statelor Independente). Nu a fost însă întotdeauna astfel. Au trebuit două războaie mondiale pentru ca hegemonismul european occidental, manifestat în stăpâniri coloniale