De ce nu eşti aicea, Emilia? Singura mângâiere a absenţei tale e că lucrez puţin… Am scris o poezie la care aş vrea să mai cizelez încă. Ţi-o trimit totuşi. Aş fi bucuros să ştiu părerea ta… Dacă ar fi aci, îţi jur că aş lucra de două ori mai mult91. Cu oboseala mistuitoare de a nu te ave aci, Am rămas iar pe gânduri, cu ochii ficşi, cu braţul încordat, uitând în mână scrisoarea. Emilia îmi flutură mâna grăsuţă în faţa frunţii, ca să-mi readucă privirea acasă. În după-amiaza asta caldă se adună în mine durerea ca un cheag străin în inimă. Zâmbesc Emiliei ca să-mi dea voie să gândesc. Am intrat acum în propria mea viaţă.

  — La ce te gândeşti?

  Aprind o ţigară ca să pot spune când mă întreabă iarăşi:

  — La nimic; fumez. E plăcut la tine aici.

  Nu mint când spun că e plăcut. Sunt bătăi care aduc cu masajele şi sunt dezgusturi care atrag irezistibil, ca vederea unui şarpe mare, te apasă tristeţi la care n-ai renunţa. Nu mă mai oboseşte nici Emilia, care e încântată când îi spun că-mi place la ea…

  — Vrei să mai luăm câte o cafea cu apă rece?

  Ideea cade la timp ca un minutar, mă voi putea părăsi în voia gândurilor, dar nu văd cum o să avem cafeaua…

  — Ai tu aici… Maşină şi spirt? Îmi spune firesc şi masiv:

  — Nu… O face Valeria…

  — Atunci trebuie să ne îmbrăcăm?

  — De ce? Nu e prea cald? E mai bine aşa… Mă duc eu să-i spun.

  Mărturisesc, bănuiam că Valeria nu e într-adevăr plecată… Dar cel puţin se convenea că ignorează că suntem goi în dormitor… E un minimum pe care-l puteam închipui pentru a salva pudoarea ei de soră. Deci… Spun aşa, fără rost, nu ştiu de unde, rărit, ca un actor abătut: „Bietul Ladima”.

  Ea s-a dat jos, a îmbrăcat peste şoldurile doldora, care se prelungesc cu coapsele, voiniceşte, într-un spate rotund ca o pâine dublă, care tremură în întregime, când calcă apăsat, pătrunzător, un chimono de satin lucios roşu, imprimat cu flori galbene; şi chiar înainte de a-şi petrece în faţă o pulpană peste alta, ca să-l înnoade în şold, a ieşit în sufragerie.

  În anul acesta, 1926, în luna aceasta, l-am cunoscut, ca să zic aşa, pe Ladima, într-o seară, către miezul nopţii, la hotelul „Popovici” de la Movilă… Aci se aduna seara tot tineretul, care se prăjea ziua pe plaja îngustă şi sinuoasă. Femeile, aproape anonime în lumină, când dormitau lungite lânced pe cearşafuri albe, în costume de baie, oarecum toate la fel, ca nişte oi într-un obor sau, dacă vreţi, unele ca nişte flăcăi la recrutare, altele ca nişte „girls” de operetă, deveneau seara „doamne”, îmbrăcate, căpătau siluete proprii, o biografie şi un nume de obicei foarte cunoscut, căci pe vremea aceea veneau la Movilă mai toţi cei care alcătuiau bunăstarea şi mondenitatea bucureşteană… Ograda selectă, mărginită spre maidanul şoselei de un gard viu, cam sălbatecii, avea, la marginea bătăturii de la intrarea hotelului cu aspect de-han de munte, alt gard de soci rari şi şezlonguri de nuia, dincolo de care era spre stânga grădina oarecum ţărănesc de neîngrijită, cu mesele restaurantului.

  Un fel de umbrar-pavilion, şi, mai spre stânga încă, adăpostind într-un colţ jazul, slujea seara pentru dans. Situat ceva mai sus decât mesele din grădină, era ca o scenă de vară, iar în vreme de ploaie, era, la rândul său, transformat în restaurant… Ierarhia socială, după anarhia şi devălmăşia senzuală de pe nisip, se restabilea aci…

  Numele cu patină aristocratică, şi uneori princiară, se adunau la o parte. Domnii şi doamnele care după siestă jucaseră întreaga după-amiază bridge, în costume albe sau pulovere colorate, după ce terminau masa începută devreme, se retrăgeau, unii în şezlonguri, alţii plecau să facă plimbări cu maşina, iar câteva cucoane apăreau la ferestrele deschise ale hanului-vilă, căci toţi erau pensionarii lui, cu camerele reţinute cu un an înainte, şi priveau ca la teatru. Consideram toţi cu aceeaşi curiozitate în fiecare seară pe cei care veneau după masă să ia desert, cafele sau vin; să danseze sau să privească, şi ei, pe dansatori… Între nouă şi jumătate şi zece şi jumătate, toate celelalte restaurante se goleau, dar grădina „Popovici” era ticsită, căci se adăogau mese pretutindeni, iar când nu se mai putea nici aşa, cunoscuţii îşi cereau îngăduinţa să se aşeze de nevoie la mesele celor sosiţi mai din vreme. Ba unii priveau şi de afară, peste gardul viu. Mai ales că în vara asta venea uneori seara, de la Constanţa, să ia masa aci şi uneori dansa principele Nicolae.

  Sâmbăta, ca şi duminica de altfel, se mai făcea o nouă schimbare… Toţi cei care aveau maşini plecau în diverse excursii pentru o zi, două şi apăreau democratic cei de la sat, încât o actriţă – căci erau aci vreo cinci-şase – vorbea cu dispreţ de „publicul de sâmbătă şi duminică”, asemănător, pare-se, celui de la teatru… Noi plecasem în sâmbăta asta, un grup întreg, încărcat în Austro-Daimler-ul meu… Rabla, cum era poreclită de băieţi şi fete din spirit de antiteză, căci altminteri, cu cei opt cilindri ai lui, era o torpilă mare, botoasă, de nichel alb-albastru şi piele cafenie la fotolii. Aveam în faţă, alături de mine, o fetiţă a unui petrolist american, foarte dulce, foarte descreierată, care bea mai mult cointreau şi whisky într-o seară decât toţi membrii unui echipaj la un loc. (Noi am crezut multă vreme că e o femeiuşcă neastâmpărată de 21- 22 de ani, înotătoare şi „nudistă” pasionată, căci atât ne spunea ea că are, dar târziu am aflat de la un servitor că nu a împlinit decât 15 ani). Tot în faţă, lângă Mouthy, era actriţa şatenă – grecoaica – pe care nu putea s-o sufere Emilia în ruptul capului… În spate erau înghesuiţi trei inşi din cei