de fiziologie la Universitatea din Leningrad). În lucrarea Experienţe de sugestie mentală, Vasiliev a prezentat cercetările sale asupra a ceea ce el numea "sugestie la distanţă". Împreună cu grupul său de colaboratori a reuşit să provoace somnul hipnotic unor subiecţi aflaţi la distanţă. De asemenea, el a izbutit să inducă în timpul somnului vise dirijate, prin concentrarea mentală asupra unei teme pe care încerca să o transmită subiectului adormit.

  Vasiliev era convins că transmiterea informaţiei la distantă realizată între două creiere se petrece prin intermediul undelor electromagnetice. In acest scop introduce fie subiectul, fie pe hipnotizator într-o cuşcă tip Faraday, care, după cum se ştie, are proprietatea de a bloca transmiterea undelor electromagnetice. In ciuda acestui fapt, experienţele de hipnotizare la distanţă nu au fost influenţate.

  Pentru a vedea dacă intensitatea fenomenului scade proporţional cu distanţa de transmitere, aşa cum se întâmplă în cazul undelor electromagnetice, Vasiliev îşi trimite unul dintre colaboratori la Sevastopol, situat fata de Leningrad (unde se afla Vasiliev) la 1500 km distanţă. Din nou fenomenul nu a suferit nici o perturbare. Subiectul aflat la Leningrad, o femeie, Ivanova, era supravegheată de Dubrovski. La Sevastopol se afla un alt colaborator, Tomaşevski, care, la momentul fixat pentru experiment, începe să se concentreze. Brusc, Ivanova, care vorbea cu Dubrovski, adoarme.

  Experimentele arătau aşadar că distanta nu influenţează comunicarea biologică. După L. Kogan nu este totuşi exclus ca undele electromagnetice să vehiculeze informaţiile biologice la distanţă, dar lungimea lor de undă trebuie să fie probabil peste 1500 m.

  O descriere amănunţită a experienţei de transmitere la mare distantă a unui mesaj numai prin concentrare mentală s-a efectuat în anul 1966. Experimentul s-a efectuat între Moscova şi Novosibirsk (circa 3000 km).

  Protagoniştii au fost biofizicianul Iuri Kamenski şi ziaristul Karl Nicolaev. Echipa de cercetători iau ţinut sub observaţie. Kamenski a fost emiţătorul, iar Nicolaev, receptorul. Ambii parteneri au fost supuşi în prealabil unor exerciţii de relaxare. In cazul telepatiei provocate, relaxarea psihică este o condiţie necesară îndeosebi pentru receptor, în timp ce în cazul telepatiei spontane s-a constatat că receptorul se află într-o stare de mare tensiune afectivă. Am sublinia aici diferenţa care apare după noi, în telepatia spontană fată de cea provocată. În experiment, relaxarea receptorului devine condiţie; în cazurile spontane, tensiunea afectivă crescută a receptorului este aceea care apare evidentă.

  Kamenski are de transmis 6 obiecte, pentru fiecare dintre acestea având la dispoziţie 10 minute. Ca şi în cazul experimentatorilor de la Stanford, se constată că receptorul a redat mai uşor elementele de ordin vizual, concret, decât abstract. El a făcut o descriere fizică a obiectului recepţionat, dar nu i-a putut preciza cu uşurinţă denumirea. Dacă spre exemplu se recepţionează imaginea unui stilou, subiectul îl va descrie ca fiind un obiect alungit, cu o parte metalică strălucitoare etc., dar îl va defini mai greu ca stilou.

  Conform comentariilor matematicianului şi ciberneticianului Kogan, jumătate din informaţiile transmise au fost recepţionate corect, ceea ce depăşeşte net coeficientul de probabilitate în producerea unui fenomen întâmplător.

  Experimentul se reia în anul 1967 cu aceiaşi Kamenski şi Nicolaev, aflaţi de astă dată unul la Moscova, celălalt la Leningrad. Se fac înregistrări telemetrice; în timpul şedinţei, inclusiv electroencefalografice. Starea de relaxarc a fost controlată prin apariţia unui ritm alfa stabilit pe traseul electroencefalografic. După 30 de minute, Nicolaev era complet relaxat. El nu ştia când va începe experimentul. Dar după 1-1,5 secunde din momentul în care Kamenski s-a concentrat ca să transmită, traseul electroencefalografic al lui Nicolaev s-a desincronizat şi au apărut fenomene de activitate cerebrală. S-a surprins deci exact momentul în care subiectul recepţionează mesajul. Dar abia după 5 secunde Nicolaev a devenit conştient de această recepţionare.

  Avem şi aici dovada – ca şi în cazurile studiate de Douglas Dean, Puthoff şi Târg – că putem primi de la semeni o serie de informaţii care rămân cantonate doar în subconştientul nostru. D. Dean susţine că 25% din noi primim inconştient mesaje telepatice. Vasiliev însuşi rclatează că a reuşit să comande mental o serie de mişcări pe care subiecţii le executau fără să fie conştienţi că le-au fost comandate de altcineva.

  Putem concluziona aşadar că există o comunicare conştientă şi alta inconştientă. Şi una şi cealaltă traduc unui şi acelaşi fenomen – prezenţa unui mesaj, a unei informaţii, în virtutea căreia individul întreprinde acţiuni adecvate acestora.

  După unii comentatori, telepatia se produce între oameni mult mai frecvent decât o constatăm. Probabil că o recepţie inconştientă a gândurilor şi sentimentelor transmise de persoane cu care luăm contact generează atitudinea de simpatie sau de antipatie pe care o încercăm inexplicabil în faţa unui necunoscut.

  Aceleaşi experienţe au demonstrat că se pot transmite unui subiect senzaţii dezagreabile, mergând până la stări de rău accentuate sau dimpotrivă, se poate influenţa pozitiv subiectul. Dacă fenomenul este posibil, atunci unele din elementele medicinei populare îşi pot găsi o explicaţie rezonabilă.

  S-au relatat cazuri curioase de transmitere a suferinţei între părinţi şi copii. Un fiu are brusc o durere la nivelul unui dinte, acelaşi cu al mamei sale. Când mama şi-1 extrage, durerea încetează şi la fiu. Exemple asemănătoare sunt numeroase.

  Încercări de explicare a fenomenului de biocomunicaţie. Se poate spune că fenomenul telepatic se petrece într-o lume a tăcerii. Nimic nu se aude, nimic nu se vede. Obişnuiţi să admitem doar ceea ce percepem prin simţurile noastre, rămânem puţin convinşi de ideea că tăcerea poate "vorbi". Oricât ni s-ar părea de ciudat, mulţi dintre acei ce contestă fenomenul nu au în vedere decât acest argument. Aceasta înseamnă însă a privi doar la suprafaţa lucrurilor şi nu în profunzimea lor.

  Puterea noastră de a percepe lumea este limitată prin graniţe bine cunoscute astăzi. Există sunete pe care nu le auzim şi lucruri pe care nu le vedem. Aparent, în tăcerea unei încăperi nu există nimic altceva. Dar dacă dispunem de un receptor adecvat (radio sau televizor) liniştea va fi brusc întreruptă de sunete şi imagini. Acestea existau acolo sub forma undelor electromagnetice şi înainte de a le