Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică actuală a permis omului să pătrundă până în intimitatea atomului. Au fost create mijloace tehnice care pot determina dimensiuni de 10 ori mai mici decât diametrul atomului de hidrogen. Şi această incontestabilă putere ne conferă uneori orgoliul de a refuza să credem că a mai rămas ceva nesurprins în fiziologia noastră.

  Rezervele ce se manifestă încă faţă de fenomen sunt explicate prin faptul că atestarea experimentală a telepatici a adus doar dovezi despre existenţa sa, dar nu a elucidat şi toate necunoscutele ei. Rămân încă multe întrebări fără răspuns clar. Dacă există, de ce se mani-festă aşa de rar? Prin ce formă de energie este vehiculată informaţia între emiţător şi receptor? Are vreun rol existenţa sa în lumea vie? Ce implicaţii poate avea validarea sa pentru cunoaşterea universului biologic?

  Sistematizând din mulţimea de opinii formulate în legătură cu telepatia, am reţine argumente de ordin neurofiziologic, psihofiziologic şi biofizic.

  Argumente neurofiziologice. Într-o conferinţă ţinută în anul 1960 la Moscova, N. Wiener era de părere că undele implicate în transmiterea gândirii la distanţă sunt acelea cu frecvenţa de 10 Hz, adică undele alfa. Dintre undele emise de creier, acestea dispun de energia cea mai înaltă.

  Ritmul alfa este ritmul stării de repaus psihic şi senzorial, deci al unei stări de maximă relaxare. Majoritatea comentatorilor sunt de părere că pentru a realiza o astfel de legătură bioinformaţională la distanţă este nevoie, printre altele, ca emiţătorul să fie într-o stare de intensă activitate psihică, iar receptorul să fie într-o stare de maximă relaxare. Am văzut mai sus că în experimentul Kamenski-Nicolaev, ultimul era controlat prin urmărirea traseului electroencefalografic, care indica un ritm alfa stabil. Se admite că în această stare creşte activitatea electrică a pielii prin scăderea rezistenţei electrice cutanate, musculatura se relaxează, respiraţia devine mai amplă şi mai lentă ca frecvenţă, cu perioade de apnee chiar. Ca urmare, presiunea bioxidului de carbon în sânge creşte, iar prin aceasta se provoacă o vasodilataţie în circulaţia cerebrală, cu aport energetic crescut pentru celula nervoasă.

  Subiectiv şi obiectiv, modificarea ritmului respirator după anume norme, bine precizate, poate induce la subiecţii antrenaţi o stare de relaxare cu un ritm alfa corespunzător. După cum se ştie, prin tehnici de relaxare, elaborate şi de către antici şi de către moderni, ca şi prin antrenament de tip biofeedback se obţin stări psihice corespunzătoare bioelectric ritmului alfa. Dacă acest ritm este implicat în transferul de informaţie la distanţă, atunci ar părea logic să dezvoltăm fenomenul pe căi artificiale. Este ceea ce s-a şi observat de către unii cercetători în timpul antrenamentului prin biofeed-back De la om s-a încercat transpunerea ideii în tehnica. Dacă între două sisteme tehnice sar reuşi să se obţină o transmitere de informaţie pe frecventa ritmului alfa, susţin unii cercetători (G. Cartianu ş.a.), telepatia ar obţine o deplină confirmare experimentală. Dar experimentele în acest sens n-au adus încă rezultatele scontate.

  Argumente de ordin psihofiziologic sau psihodinamic. Se susţine că în geneza fenomenului telepatic ar fi implicat polul inconştient al vieţii psihice. Dar să facem mai întâi o precizare de termeni.

  În limbajul curent, îndeosebi cel folosit de către nespecialişti, termenul de subconştient se confundă cu cel de inconştient. In accepţiunea specialiştilor însă, noţiunile au sensuri distincte. Subconştientul este conceput ca un nivel autonom, intermediar între conştient şi inconştient. Ar fi stratul rezervă (gândirea latentă) din care unele elemente merg spre conştient, iar altele spre inconştient.

  Suntem pe deplin convinşi de vulnerabilitatea acestei scheme simplificatoare a noţiunii de inconştient. Dar pentru necesităţile noastre de lucru preferăm să adoptăm o viziune bipolară, înscriind sfera psihică între polul conştient şi polul inconştient. Aşa cum ne-o relevă astăzi cunoaşterea ştiinţifică, viaţa poate fi înţeleasă prin drumul parcurs de materie de la tăcerea minerală până la reflectarea umană. De aici şi schema simplificatoare a celor doi poli, conştient şi inconştient, pe care o propunem.

  O serie de situaţii particulare din viaţa noastră – cum ar fi, de exemplu, posibilitatea unor subiecţi umani de a reda sub stare de hipnoză amănunte exacte ale unor trăiri nesemnificative, aparent de mult uitate, ca şi prezenţa la acest nivel nu numai a unor pulsiuni "oarbe", ci şi a unor acţiuni cu conţinut complex orientat spre finalităţi adaptative (spre exemplu, programele prin care se desfăşoară întreaga noastră viaţă vegetativă) – ne permit să considerăm ca fiind mult mai adecvat termenul de subconştient decât acela de inconştient. Concret, viaţa stă în ceea ce noi numim inconştient. Întregul laborator al vieţii, de o complexitate încă greu de descifrat în toate detaliile sale, este dirijat de acest nivel. Imixtiunea conştientei în "treburile" sale mai degrabă îl impietează decât îl favorizează. Cu excepţia celor antrenaţi în mod special, nimeni dintre noi nu-şi poate comanda, de exemplu, inimii să pulseze mai repede sau mai încet, nu poate da ordin tubului sau digestiv să funcţioneze mai bine, leucocitelor sale să-1 apere ş.a.m.d.

  Angrenajul prin care trăim presupune conducerea a miliarde de celule vii care trebuie să funcţioneze coordonat şi ritmic prin intermediul altor miliarde de interacţiuni. Câtă vreme suntem sănătoşi, toate aceste reacţii se desfăşoară cu o exactitate matematică. Să ne imaginăm ce activitate presupune numai înlocuirea în timp de 6 luni a acestui adevărat cosmos celular. Şi despre toate acestea, conştientul nostru nu ştie nimic. El este doar beneficiarul, dar nu şi dirijorul acestui mic infinit. Noi luăm act doar de trebuinţele sale şi le acordăm satisfacţie, în funcţie de o altă complexitate de factori biopsihosociali, dar nu avem nici o participare conştientă la evenimentele care se petrec în interiorul nostru şi care, prin dimensiunea lor spaţio-temporală, scapă simţurilor noastre. Pentru a se menţine, viaţa are nevoie de structuri care să funcţioneze perfect. Or, nici o minte n-ar putea îndeplini o astfel de performanţă. De aceea natura n-a lăsat soarta vieţii în mâini atât de puţin sigure. Şi apoi, este uşor de înţeles ce s-ar fi întâmplat dacă, dat fiind volumul de informaţii cerut de relaţionarea cu mediul, conştientul nostru ar fi avut de coordonat