Am fost foarte supărat pe familia lui Kumiko pentru ceea ce au făcut şi pentru ceea ce n-au făcut pentru ea. Asta se întâmpla înainte de a ne căsători, deci trecuseră vreo două luni de când ne cunoşteam. Era o dimineaţă liniştită de duminică şi zăceam încă în pat. Era prima oară când îmi povestea despre copilăria ei, depanând amintirile una câte una, de parcă deşira nişte fire încâlcite. Din când în când mai făcea câte o pauză de parcă voia să decanteze bine informaţiile. Până atunci n-am ştiut nimic despre familia ei şi despre viaţa ei. Am ştiut doar că e taciturnă, că-i place să picteze, că are un păr frumos şi două aluniţe pe omoplatul drept. Şi mai ştiam precis că am fost primul bărbat cu care s-a culcat.

  În timp ce-mi povestea, plângea. Am înţeles foarte bine că simţea nevoia să se descarce prin plâns, aşa că am luat-o în braţe şi am mângâiat-o pe păr.

  — Dacă ar fi trăit sora mea, sunt sigură că şi tu ai fi plăcut-o. Toată lumea o îndrăgea de cum o vedea.

  — Probabil că ai dreptate, dar eu te iubesc pe tine. E simplu, nu? Sora ta nu-şi găseşte locul în relaţia dintre noi.

  Kumiko a tăcut o vreme, gândindu-se la ceva. La ora şapte şi jumătate duminică dimineaţa toate zgomotele răsună blând şi surd. În clipa aceea am auzit guguştiucii de pe acoperiş şi pe cineva strigându-şi câinele, undeva în depărtare. Kumiko a rămas multă vreme cu privirile fixate în tavan.

  — Îţi plac pisicile? Întrebă ea în cele din urmă.

  — Da, îmi plac. Îmi plac chiar foarte mult. Am avut şi eu pisici când eram copil. Mă jucam cu ele şi uneori le luam la mine în pat.

  — Ce bine de tine! Încă din copilărie îmi doresc şi eu o pisică, dar n-am avut niciodată. Mama nu le putea suferi. Nici măcar o dată în viaţa mea, până acum, n-am avut ce mi-am dorit. Nici măcar o singură dată. Iţi imaginezi cum e? Sunt convinsă că nu poţi înţelege ce înseamnă o astfel de viaţă. Când te obişnuieşti cu un asemenea mod de trai – adică să n-ai niciodată ceea ce vrei – ajungi să nu mai ştii, încet-încet, ce-ţi doreşti de fapt.

  I-am luat mâna.

  — Poate aşa a fost până acum, dar nu mai eşti copil. Ai dreptul să-ţi clădeşti viaţa pe care o doreşti. Dacă tu vrei să creşti o pisică, nu ai decât să o creşti. Este dreptul tău, nu?

  Kumiko mă privea tăcută.

  — Cam aşa ceva.

  După câteva luni am discutat amândoi despre căsătorie.

  Copilăria lui Kumiko a fost grea şi ciudată într-un fel; cea a fratelui ei, Noboru Wataya, oarecum anormală. Fiind singurul băiat la părinţi, era copleşit cu afecţiune, dar în acelaşi timp trebuia să răspundă numeroaselor lor pretenţii. După părerea tatălui său, ca să răzbeşti în societatea japoneză trebuia să obţii rezultate excepţionale la învăţătură şi să dai la o parte toate piedicile care îţi stau în cale. Avea convingerea deplină că numai aşa se putea ajunge în vârf.

  Am auzit şi eu cuvintele astea chiar din gura socrului meu imediat după căsătorie. Oamenii nu sunt făcuţi să fie egali, spunea el. Oamenii sunt egali doar în măsura în care în şcoală li se predau cunoştinţe fundamentale, dar astea sunt prostii. Din punct de vedere structural, Japonia este o ţară democratică, dar are o democraţie dură: cei slabi sunt devoraţi de cei puternici, iar dacă nu ajungi să te numeri printre cei din elită, nu prea are sens să trăieşti aici. Ajungi să semeni cu piperul dat prin râşniţă. Trebuie să-ţi clădeşti drumul spre vârful piramidei, treaptă cu treaptă, şi asta este o năzuinţă sănătoasă. Dacă oamenii şi-o pierd însă, Japonia se duce de râpă. Eu nu i-am spus părerea mea. De fapt nici nu mi-a cerut-o. Convingerea lui era oricum nestrămutată pe vecie şi-i plăcea grozav să o aducă la cunoştinţa oricui.

  Mama lui Kumiko era fiica unui oficial guvernamental de rang înalt. A fost crescută în cartierul Yamanote din Tokyo -° zonă elegantă – şi n-a dus niciodată lipsă de nimic. Nu avea de obicei opinii personale, dar nici nu-i stătea în fire să-şi contrazică soţul. După câte mi-am dat eu seama, nu vedea decât lucrurile care erau în raza ei vizuală (de fapt, era şi mioaPă), iar dacă i se cerea părerea în legătură cu ceva mai general, recurgea întotdeauna la opiniile soţului. Dacă acesta ar fi fost singurul ei cusur, n-ar fi deranjat pe nimeni, dar unor asemenea femei le place de obicei să facă pe grozavele. Deoarece nu au propriul lor sistem de valori, împrumută standardele şi punctele de vedere ale altora pentru a-şi defini poziţia. Nu le interesează decât aparenţele, mai precis felul în care sunt privite de ceilalţi. De aceea, ea a ajuns o femeie nervoasă, cu vederi înguste, pe care nu o interesa decât poziţia soţului în minister şi rezultatele şcolare ale fiului ei. Tot ceea ce se abătea de la aceste vederi limitate era lipsit de sens. I-a cerut fiului său să urmeze cel mai bun liceu, apoi cea mai renumită facultate. Copilăria pe care a avut-o şi atitudinea faţă de viaţă pe care şi-a însuşit-o ulterior depăşea cu mult puterea de imaginaţie a oricui. Dacă îndrăznea cineva să atingă măcar un asemenea subiect, mama lui se supăra rău de tot. Probabil că ea percepea observaţia ca pe manifestarea dispreţului personal, care n-ai fi trebuit să ajungă la urechile ei.

  Părinţii tânărului Noboru Wataya i-au vârât acestuia în cap filosofia lor îndoielnică şi părerile deformate despre viaţă, Fiind fiul lor cel mare, au investit în el cât au putut de mult. Nu avea nimeni voie să i-o ia înainte. Tatăl