— Birurile lui Duca-Vodă.

  — Umblau slujitori călări cu suliţi şi cu făclii. Luau vită, luau ştiubei, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa.

  A ieşit în ţară hoţia domnească. Nu mai era chip să scape nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniţă. Până ce-au nimerit nişte sărmani necăjiţi, într-o toamnă, la Ieşi, la moaştele sfintei. Şi l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi.

  Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla sfintei. Şi poporul fiind de faţă, în ziua de 14 ale lunii octombrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile ş-a prins a bate o zloată cu vifor. Iar până a doua zi s-a pus troian. Şi noroadele s-au spăimântat foarte.

  În acea noapte a căzut de pe vânt demonul la curtea domnească şi, bătând în geam cu gheara, a dat de ştire lui Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strânse şi să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere.

  — A venit vremea, luminate Doamne, să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit.

  Căci el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete.

  — Ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii. Duca-Vodă a îngheţat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea a răsărit ca sub bici ş-a răcnit la slujitor să-i înhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strânge, până într-un sat din jos. Iar acolo, o dată cu viscolul, l-au ajuns nişte joimiri Ieşi şi l-au prins, prădându-1 de bani. Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi 1-a dat pe mâna celor duşmani. L-au apucat de grumaz şi l-au dus cu dânşii.

  Găsind în calea lui omături şi troiene, mergea foarte greu şi i-au căzut caii. Atunci a scos din sân trei galbeni, ce-i mai avea ascunşi, şi i-a pus în palma unui ticălos de rând, pentru-o sanie cu oplene ş-o iapă albă. Şi cu acea sanie proastă a ajuns Duca-Vodă aici la han. Din toată averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. Ş-a cerut bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte de pomană. Iar ea nu-1 cunoştea. Şi se tânguia că n-are:

  — N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mâncat Duca-Vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi!

  El a tăcut, şi-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar mai pe urmă s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leşesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea albă în singurătăţi şi codri, a poticnit într-o râpă, ş-a trecut pe tărâmul celălalt, în locul blăstămurilor. Ş-a rămas istoria acelei minuni de la om bătrân la om bătrân până în vremurile mai nouă.

  Fraţii mei şi stăpânii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru plăcerea dumneavoastră de-acuma, dacă poftiţi şi porunciţi, eu pot să vă cânt altceva!

  La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne aşteptam, oricâţi răzăşi, negustori, cărăuşi şi oameni de rând ne aflam acolo.

  Comisul Ioniţă a strigat că pofteşte cântec. Însă Ancuţa cea tânără, apropiindu-se de orb, 1-a cuprins de mână. I-a zis:

  Am ascultat şi de la mama întâmplarea asta. Întoarce-te spre mine. Poate dumneata, uncheşule, vei fi fiind unul Costandin, despre care am auzit pe maică-mea spunând că s-ar fi rătăcit prin lume.

  Eu sunt, răspunse bătrânul. Aşa mă cheamă.

  Şi zâmbi întunericului. Apoi, cu degetele harnice, pipăi obrazul Ancuţei.

  Ea luă mâna care-o pipăia, o întoarse ş-o sărută. După aceea, sub aceleaşi degete, puse pită şi friptură. Săracul prinse iarăşi a rupe lacom din carne, cu dinţi de fier.

  Parcă uitase unde-i şi nu mai avea a spune nici un cuvânt. Noi îl priveam cu mare uimire; iar c-o uimire mai sporită decât a tuturora, clătinându-se uşor în zbaterile focului, se uita comisul, nu atât spre sărmanul flămând, cât spre acea dihanie care căzuse la pământ alături de el, dezumflată şi moartă.

  Istorisirea Zahariei fântânarul.

  Yâncă înainte de a-şi fi sfârşit orbul istorisirea, liţa Salomia începuse a nu mai avea astâmpăr, rupându-şi degetele şi muşcându-şi buzele. Apoi când Ancuţa i-a sărutat acelui pribeag mâna, punându-i dinainte alte fripturi şi plăcinte, nu se putu opri să nu mormăiască felurite vorbe cătră noi, cei mai aproape de dânsa.

  Iaca, astfel trăiesc unii fără grijă, măcar că-s nişte nevolnici. Umblă duşi de mână de alţii, că ei singuri nu-s vrednici să calce doi paşi; şi pe unde ajung spun nişte minciuni, de stă lumea şi se uită la dânşii cu gura căscată.

  Care minciuni, mătuşă Salomie? Întreb eu. A spus nişte întâmplări din viaţa lui ş-o istorisire cu Duca-Vodă, care nici nouă nu ne este necunoscută.

  Asta ştiu eu că-i adevărată, că nici noi nu suntem de ieri de-alaltăieri, ş-am auzit şi ştim destule; – dar toate ale lui n-aţi auzit dumneavoastră cum le întorcea şi le sucea, ca să se plece o lume cătră dânsul? Parcă ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Aşa că eu una m-am umplut de năduf auzind şi mai ales văzând.

  Mătuşă Salomie, tare te rog: nu te supăra. Dumneata nu cunoşti cum îi lumea? Ai fost femeie frumoasă în zilele dumnitale ş-ai purtat la gât mărgăritar, cum spunea moş Costandin. Apoi de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă, arătându-şi dinţii şi măgulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, căci nu erau ca dumneata. Astfel şi lumea asta de-aici adunată la lucrarea care se vede are plăcere s-asculte istorisiri; şi cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare. Bătrânul acela-i orb şi ticălos, dar ştie să spuie şi să cânte, având dar de la Dumnezeu.

  Asemenea dacă te bucuri de-o floare că-i luminată şi are mireasmă, nu te poţi supăra pe cea care-i mohorâtă şi fără miros, căci nu-i ea vinovată.

  Aceea-i bună de leac!