Precum spui, e bună de leac, şi ai dreptate, mătuşă Salo-mie, dar aicea noi nu ne-am strâns pentru meşteşuguri doftoriceşti. Asemenea ca şi orbul, au spus alţii, înainte de-a veni dumneata, nişte istorisiri de s-a făcut crâncenă carnea pe mine şi n-am să le uit până la ceasul morţii. Şi mai ales aşteptăm acuma să ne spuie comisul Ioniţă una cum nu socot c-a fost ş-a mai fi.

  Vorbeşti de răzăşul cel uscat?

  De dânsul vorbesc, mătuşă Salomie.

  Apoi pe-acela mi se pare că l-am mai văzut eu şi l-am mai auzit şi altă dată. Într-adevăr, pare un om cum nu sunt mulţi. Tot aşa, mă uit la toţi, şi pe unii îi cunosc, văzându-i altă dată tot aici la han; şi mă-nduplec a crede c-or fi ştiind ş-or fi spunând întâmplări. Însă ce crezare poate să aibă cel mai netrebnic dintre toţi? Eu, care l-am adus şi l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; şi el e la mare cinste!

  Dar acuma să zicem că nu-i vorba de mine, urmă liţa Salomia, împungându-mă cu ochii. Dar iată, eu aicea, între dumneavoastră, mă uit la unul care s-a întâmplat să vadă nişte mari pozne în viaţa lui. Să spuie acela.

  — Să vedem unde rămân orbii? Ori s-ascultăm pe dumnealui comisul Ioniţă.

  — Aşa ni s-a şedea mai bine ş-a fi mai frumos!

  Mătuşă Salomie, întreb eu, de care pozne vorbeşti dumneata şi de care om?

  Uită-te şi-1 cunoaşte. Stă între călugăr şi cioban.

  Acela-i moş Zaharia fântânarul, mătuşă Salomie. Nu l-am auzit scoţând glas de când sunt aicea. Dumnitale nu-ţi plac orbii; dar iubeşti pesemne muţii.

  Nu-i mut, nu te teme. Îi place tare băutura şi n-are când vorbi. Numai să-ţi spuie ce i s-a întâmplat, ş-apoi să vezi!

  Ce i s-a întâmplat, mătuşă Salomie?

  Ce i s-a întâmplat? Se amestecă şi răzăşul, fără să ştie despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat?

  — Uite, omului aceluia, cinstite comise Ioniţă, răspund eu; lui Zaharia fântânarul. Îmi mărturisea mătuşa Salomia despre o poznă care s-ar fi petrecut cândva.

  — Unde?

  — Să spuie el, comise, grăi liţa Salomia, cu glasul deodată îndulcit. Întreabă-1, să spuie întâmplarea din pădure de peste apă. Bădica Zaharie! Strigă ea ascuţit.

  Fântânarul întoarse capu-i buhos şi barba-i încâlcită.

  Hău! Răcni el, ca din fundul fântânii.

  Bădica Zaharie, cinstiţii oaspeţi de-aici poftesc s-audă ce ţi s-a întâmplat dumnitale, când erai flăcău, în pădurea de peste apă.

  Aha! La Păstrăveni.

  Acolo, bădiţă Zaharie, într-o poiană pe care-o ştii dumneata.

  Într-o poiană care-a fost şi nu mai este, căci acea pădure s-a tăiat. Îi zicea poiana lui Vlădica Sas.

  Auziţi? Vorbi liţa Salomia zâmbind. Apoi se apără de ulcica pe care i-o întindea răzăşul. Îţi foarte mulţămesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnavă de vătămătură, nu pot suferi în gură nici o picătură de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta ş-o plăcintă dintre acelea.

  — Care-i mai molcuţă, cinstite comise, căci nu mai am dinţi ca de demult – şi ca în vremea tinereţii nu mai pot muşca. Bună plăcintă, n-am ce zice: aşa le fac şi eu. Acuma parcă tot aş îndrăzni să iau măcar în vârful buzelor oleacă de vin, mai ales că nu-i de cel vechi. Spune, bădica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vlădica Sas.

  Care întâmplare? Întrebă iar, alene, fântânarul.

  Întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Păstrăveni la curte şi ţi-a poruncit să-i cauţi apă în acea poiană.

  Aşa-i, încuviinţă Zaharia. Mă cheamă şi-mi porunceşte: Să-mi găseşti apă şi să-mi sapi o fântână în poiana lui Vlădica Sas. Acolo are să facă popas, în toamna asta, mare vânătoare domnească.

  — Şi trebuie apă.

  Zaharia fântânarul se opri.

  Ei? Îl îndemnă comisul.

  Atâta-i.

  Cum atâta? Scutură din cap liţa Salomia. Vină-ţi, bădica, în simţire şi spune toate: cum ai mers cu dânsul la faţa locului ş-ai bătut cu piciorul în pământ ici, ai bătut cu piciorul în pământ dincolo.

  — Ş-ai ascultat semnele pe care le ştii. Pe urmă ai scos din chimir cumpăna.

  — Care niciodată nu dă greş, ş-ai aşezat-o pe faţa pământului şi te-ai uitat la dânsa.

  — Mă uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, măcar că se uita şi el, nu înţelegea nimica. Iată, cu această cumpănă am găsit eu apă în poiana lui Vlădica Sas.

  Moş Zaharia trase din laturea stângă a chimirului două beţişoare rotunde şi îngemănate de lemn vechi şi lustruit. Încercă să descurce din jurul lor nişte fire nevăzute, şi sticli în bătaia focului un buburuz de argint.

  Cumpăna asta, lămuri el, e din lemn de corn. He-hei! Cine ştie cine a făcut-o şi când a făcut-o.

  A rămas de la bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, ş-au aflat cu dânsa fântânile şi izvoarele, cum am aflat şi eu atuncea în poiană, faţă fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i.

  Ei, şi pe urmă?

  Spune, omule, îl sili iar liţa Salomia, cârnind spre el nasul şi strâmbând sprâncenele. Spune cum ai făcut poc! Cu talpa opincii:

  Aici, cucoane, dăm de apă.

  În acest loc?

  În acest loc, cucoane Dimachi. Dă-mi robi cu hârleţe şi cazmale; porunceşte la douăzeci de cărăuşi s-aducă piatră şi să mi-o clădească alături; dă-mi ajutoarele de care am nevoie fi ţidulă la rateş pentru băutură; şi pe urmă, în scurtă vreme, te poftesc aici c-un pahar de cleştar, să-ţi dau să bei din el lacrima pământului.

  Aşa-i, încuviinţă Zaharia.

  Ei, şi după aceea boierul zice: Aşa să fie şi să-mi zideşti fântâna! Şi se duce cu fântânarul la curte şi strigă la grămătic să-i aducă o pană de gâscă. După ce-i aduce pana de gâscă, cere cerneală ş-o măsuţă ş-o bucată de hârtie. Ş-a scris acea ţâdulă pe care o ceruse Zaharia. Pe urmă, a