chemat pe slujbaşi şi Ie-a poruncit la fiecare ce are de făcut, ce robi să deie la săpat, ce oameni cu harabale să rânduiască la piatră, ce ajutoare să-i pregătească fântânarului la zidărie.

  — Şi, închinându-se toţi, s-au dat cu dosul îndărăt şi s-au dus să împlinească poruncile.

  Aşa-i, încuviinţă iar Zaharia. A zvâcnit către ei: Ţâst!

  — Aşa avea el obicei să facă.

  — Şi s-a uitat încruntat. Şi ei s-au dus cu mare frică.

  S-au dus, urmă liţa Salomia, ş-au adus de toate la locul hotărât şi la vreme. Ţiganii au început să sape cu hârleţele şi să bată cu cazmalele; cărăuşii aduceau şi clădeau piatra pe pajişte şi bădiţa Zaharia sta pe-o coastă, într-un patul de frunzar, şi se uita la dânşii şi tot gusta dintr-un ulcior.

  Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul.

  Aşa este. Ş-a stat el aşa în colibă şi-n patul până ce-au dat afară robii, cu hârleţele, pământul negru, pe urmă au dat afară lutul, şi pe urmă au ajuns la nisip şi la prund. Şi când au ajuns la humă, bădiţa Zaharia s-a sculat în picioare ş-a venit la marginea gropii. Zice: Măi ţiganilor, dacă vi-i sete, mai răbdaţi o ţâră, căci în curând daţi de apă.

  Aşa a fost cum a spus el şi cum arătase cumpăna.

  Au dat, oameni buni, de apă ş-au mai săpat iarăşi – ridicând afară mocirla cu ciuberele pe scripţ. Ş-au săpat de-şi lepădau robii sudoarea cu palma de pe frunte. Şi întrebau: Mult mai avem, meştere Zaharie? Căci d-acu răzbim pe celălalt tărâm. Săpaţi, măi, zice fântânarul, până ce v-oi spune eu: gata!

  Ş-aşa – într-o zi se scoală iar şi porunceşte: Gata! De-acu aşezăm prag. Curăţim frumos, punem sprijinitori bune şi începem a zidi.

  Aşa au făcut. Şi s-a coborât el cu zidarii în fântână ş-au zidit. Iar când s-a scuturat frunza în poiană, a venit boierul cu pahar de cleştar ş-a gustat apă, după hotărârea lui Zaharia.

  Aşa-i! Încuviinţă Zaharia. Cuconu Dimachi a făcut: Ţâst! Bună apă, bre Zaharie!

  — Într-adevăr era bună apă. Decât eu vinul îl beau mai cu plăcere, căci mi-i mai cu priinţă.

  Ei, şi pe urmă? Întrebă comisul.

  Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântână şi pace bună!

  Stai, bădica Zaharie, că nu-i aşa, urmă râzând liţa Salomia, căci eu am spus acestor oameni ce-ai văzut şi ce dumneata, şi te-am lăudat. Aşa că după aceea, sfârşindu-se treaba fântânii, a venit şi de la Domnie un călăreţ, vestind vânătoarea lui Vodă. Şi venind vestitorul, cuconu Dimachi a chemat iar pe toţi la porunca sa şi le-a hotărât să grijească locul în poiană şi să dureze colibe pentru popasul vânătoresc. Când a descăleca Vodă, Zaharia să-i înfăţişeze apă rece în ulcior, şi din ulcior să i-o toarne în pahar.

  — Ş-alăturea să steie un ţigan cu chiseaua cu dulceţi şi cu linguriţă de argint pe tabla.

  Toate fiind astfel rânduite, a venit Vodă la Păstrăveni cu mare alai.

  Vodă Calimah. Observă fântânarul. Avea o barbă ia aşa de mare. Şi-ntruna şi-o pieptăna cu degetele.

  Şi venind Vodă cu mare alai, i-a ieşit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumisale şi cu fata, căci avea o fată subţirică şi frumoasă. S-au închinat şi au sărutat mâna lui Vodă. Iar fata suspina şi plângea.

  Ce este? A întrebat măria sa Calimah-Vodă. De ce suspină această copilă?

  De mare sfială, măria ta, a răspuns boierul. Şi s-a încruntat urât la copilă, zbârlindu-şi sprâncenele. Iar fata aceea.

  Aglăiţa. Întregi Zaharia.

  Iar fata aceea Aglăiţa n-avea altă ceva, decât o dragoste a tinereţilor ei pentr-un fecior de mazâl din Războieni. Fiind Ilieş Ursachi mazâl, boierul se răstise la el şi-i strigase: Ţâst! Să lipseşti din ochii mei, mişele, căci ai sucit capul fetei!

  — Iar acuma fata, nemaiavând nici o nădejde pentru dragostea ei, plângea. Boierul a apucat-o de umăr, ş-a încleştat-o de braţ ş-a repezit-o îndărăt într-o cămară, ca să nu strice petrecerea, nici să oblicească Vodă de asemenea ruşine.

  Întorcându-se spre cinstita barbă a măriei sale, se arăta cu obraz deschis şi vesel. Şi pe loc, chemând pădurarii, i-a pus să numere de faţă cu Vodă ce căprioare şi mistreţi au în desimile şi râpile de dânşii ştiute.

  După ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia s-a culcat devreme, ca să se scoale de dimineaţă. Şi într-adevăr Vodă a fost cel mai dintâi pe cal – şi cuconu Dimachi, alăturea de el, rânduia puşcaşi şi hăitaşi. Au pornit la pădure; au întins i volocul de oameni ş-au bătut râpi şi sihle, chiuind şi sunând din cornuri.

  Iar în vremea aceasta, Zaharia se grăbise cătră fântâna lui.

  Aşa este! Încuviinţă fântânarul.

  Şi-nainte de a ajunge la fântână, iată vede în cărare pe copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu palmele la tâmple şi umbla bezmetică printre copaci.

  Sărut mâna, duducă Aglăiţă, zice Zaharia. Dar de ce suspini şi plângi mata aşa, ca după mort?

  Vai, Zaharie, strigă ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, Zaharie, dacă eu m-am juruit morţii? Mam pus în genunchi la icoana Maicii Domnului ş-am rugat-o să facă o minune să se moaie inimile de piatră. Văzând că la Vodă nu pot cădea şi nu pot spune nimic, de toţi simţindu-mă părăsită, chiar şi de maica mea.

  — Am hotărât în cugetul meu şi-n inima mea că altfel nu pot face decât să-mi răpun viaţa.

  Eu, Zaharie, fără Ilieş Ursachi nu pot trăi. Aşa că mă duc să mă dau în fântână. Când a veni măria sa să beie apă, n-ai să-i poţi da ş-ai să-i spui: Luminate Doamne, iaca aşa ş-aşa. Fata boierului s-a zvârlit în fântână.

  Ş-ai să săvârşeşti mata, duducă Aglăiţă, o faptă ca aceasta?

  Am să săvârşesc, Zaharie, zice fata. Întâi şi-ntâi eu am trimis răspuns, prin ţiganca mea, lui Ilieş să vie aici, ca să petrecem acest din urmă ceas,