Dar el n-are să te lese, duducă Aglăiţă. Îl ştiu flăcău vrednic. Mai bine te fură şi te duce cu el.

  Atuncea nu mă mai dau în fântână, Zaharie. A răspuns fata râzând.

  Să nu te dai, duducuţă! Mai bine să ai credinţă în mine. Şi după ce te-i întâlni cu dragostea domniei tale, veniţi la mine la fântână, să vă închid eu în coliba de frunzar care este rânduită Domniei.

  Când se face popas la amiază, toată vânătoarea domnească vine în poiana lui Vlădica Sas. Eu înfăţişez lui Vodă ulciorul şi paharul. Ţiganul îi dă pe tabla chiseaua de dulceţi şi lingura. După ce Vodă face: ha-ha! Şi zice: bună apă! Aferim!

  — Eu mă dau la o parte şi el intră în colibă. Acolo vă găseşte pe dumneavoastră îngenunchiaţi, cu capetele plecate, plângând şi cerând iertăciune. Atuncea măria sa vă ia de mână şi vă saltă-n sus, apoi vă pune manile sale pe capete şi strigă să vie boierul să-şi primească în braţe copiii.

  Eu socot, duduită, c-aşa-i bine, şi altfel nu poate să fie decât cum socot eu că poate să se-ntâmple. Mai ales că, pe doi ibovnici, trebuie să-i ierte lumea. N-are ce le face!

  Zaharia începu a râde în barba-i zbârlită, părând mai uimit decât toţi de o întâmplare ca aceea. Contenindu-şi râsul, îşi lungi gâtul şi-şi înălţă capul, cu ochii holbaţi, ca să afle ce-a mai fost. El ştia, dar altfel era povestea spusă de gură străină.

  Hm! Mormăi el, mi se pare că chiar nici n-au avut ce le face.

  N-au avut ce le face, urmă liţa Salomia şi mai îndrăzni să apuce, cu cleştele a două degete, încă o plăcintă cu poalele-n brâu. Cât au stat acei tineri în sihlă, au aţintit urechea ca şi dihăniile, la chiotele gonaşilor şi la îndemnul surlelor. Apoi s-au tras către fântână şi Zaharia i-a dosit în colibă.

  Dar, în astă vreme, Vodă cunoscuse de la un boier credincios al lui de ce lăcrămase copila sărutându-i mâna, căci asemenea lucruri îndată se află. Deci, după ce-a luat dulceţi de cireşe amare ş-a băut paharul de apă – a făcut: ha-ha! Şi şi-a pieptănat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors către curteni şi către norodul care era în poiană, căutând parcă ceva.

  Mă rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza?

  Aici-s, măria ta.

  Aş vrea să ştiu de ce eşti mâhnit dumneata, boierule, şi nu-ţi afli astâmpăr. Mare plăcere aş avea, credinciosule al meu, ca să văd aici, la masa noastră de vânătoare, în poiană, pe copila domniei tale. Cum o cheamă?

  Aglăiţa, măria ta.

  — Pe copila domniei tale Aglăiţa, dregând vin vechi Domnului său, în cupă de argint.

  Boierul foarte s-a spăimântat, căci îi sosise şi lui veste de la cucoana domniei sale că fiica lor a fugit din casa părinţilor, ca să-şi facă o samă.

  Măria ta, a îndrăznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vânătoarea aşteaptă.

  Aş dori să ştiu unde-i copila domniei tale în acest ceas. A zâmbit Vodă.

  Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj ca la o vânătoare ca aceea, a scos din chimir cumpăna pe care aţi văzut-o şi, potrivind-o între degete, a ţinut-o neclintită. Iar buburuzul, ca o lumină, s-a clătit. Nimene nu înţelegea ce este. Nici boierul nu ştia ce răspuns să deie Domnului său.

  Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? A întrebat Vodă, ţuguindu-şi buzele şi privind din înălţime.

  Da, măria ta.

  Ei, şi ce pofteşte?

  Nu ştiu, măria ta.

  Vodă s-a posomorât cătră Zaharia:

  — Ce ţi-i voia, măi?

  Zaharia n-a îndrăznit a răspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis uşa colibei Domnului. Şi Vodă a văzut pe tineri îngenunchiaţi şi cu capetele plecate.

  Nimenea n-a înţeles cum s-a făcut asta şi s-a mirat mai ales Vodă de înţelepciunea cumpenei. Apoi pe urmă măria sa şi cu Doamna au fost nănaşi, în târg la Ieşi, acelor tineri. Împăcându-se toţi, s-au veselit şi, din alai de vânătoare, au dat-o pe nuntă. Şi purcedând la scaunul Domniei, au jucat întâi o toană aici, la hanu Ancuţei.

  Hm! Făcu Zaharia clătinând din cap şi închizând gura; aşa este!

  V-am spus eu, sfârşi baba, că acest fântânar a văzut şi ştie lucruri mai presus decât alţii.

  Într-adevăr, Zaharia a spus o istorie frumoasă, încuviinţă domnia sa comisul Ioniţă de la Drăgăneşti. Deşi alţii ştiu şi mai frumoase şi mai minunate.

  — N-am ce zice. Aicea are el dreptate.

  Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sită şi legănându-se uşor. Era un ceas târziu, şi cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii. Focul se stingea. Cei mai mulţi dintre oamenii de faţă închinau cătră pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii.

  Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului. Aşa fel a ţipat – spăriat şi ascuţit – încât am răsărit din locul meu, de groază.

  Liţa Salomia, rânjind, şopti încet:

  — Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt.

  Îl simţise şi hanul.

  — Căci se înfiora lung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile.

  Liţa Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! Ptiu! Ptiu! Şi-şi făcu cruce. În sfârşit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Şi demonul trecu în pustietăţile apelor şi codrilor, căci nu l-am mai simţit. Am rămas însă după aceea loviţi ca de o grea muncă şi abia ne puteam mişca, umblând după cotloane ferite şi locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânţi fi răsuciţi. Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-1, a uitat cu