BALTAGUL.

  Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ş-un câne.

  I.

  Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.

  Pe ţigan 1-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.

  Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi, când a veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult necaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele”.

  A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: „Iaca, dumnitale îţi dau botfori, şi pinteni, şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii”.

  S-a înfăţişat şi turcul: „Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia”.

  Sârbului i-a pus în mână sapa.

  A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: „Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în desmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri”.

  La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul-Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

  Dar voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat?

  Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte, tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.

  Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.

  Povestea asta o spunea Nechifor Lipan la cumătrii şi nunţi, la care în vremea iernii era nelipsit. Zicea el c-ar fi învăţat-o de la un baci bătrân, care fusese jidov în tinereţă şi binevoise Dumnezeu a-1 face să cunoască credinţa cea adevărată. Acel baci ştia şi altele şi cunoştea şi slovă, lucru de mare mirare între ciobani. De la el Lipan deprinsese şi unele vorbe adânci pe care le spunea cu înţeles la vreme potrivită.

  Nimene nu poate sări peste umbra lui.

  Ce vrai să spui cu asta? Îl întreba nevastă-sa Vitoria, privindu-1 pieziş.

  Spun şi eu o vorbă celor care au urechi de auzit. Nevasta înţelegea ceva, dar era bănuitoare ca orice femeie şi deprinsă să răsară la orice înţepătură.

  A fi cum spui, bădica; dar cel ce spune multe ştie puţine.

  Asta pentru cine-i? Se răsucea Lipan.

  Asta-i pentru înelepţi şi cărturari.

  Aşa? Şi, mă rog, cine-i înţelept şi cărturar?

  Cine să fie? Întreabă-mă şi nu ţi-oi putea spune.

  Măi femeie, tu iar cauţi pe dracu!

  Ce să-1 caut, că-i de faţă!

  Şi de poveste şi de asemenea vorbe iuţi, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, îşi aducea aminte stând singură pe prispă, în lumina de toamnă şi torcând. Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur. Satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite între garduri de răzlogi, pârăul Tarcăului care fulgera devale între stânci erau căzute într-o negură de noapte. Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute. Nechifor Lipan plecase de-acasă după nişte oi, la Dorna, ş-acu Sfântu-Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese, în singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul; dar îi auzise glasul. Întocmai aşa spunea el povestea; femeia îi adăugase numai puţine cuvinte despre câmpuri, holde şi ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorâte dintr-o veche dorinţă, şi, repetându-le în gând, ochii i se aburiră ca de lacrimi. Viaţa muntenilor e grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa.

  Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. (Cată – băţ lung, cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile.)

  Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac plute pe care le mână până la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa, ş-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricina că vara-i prea cald, ş-afară de asta, munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul.

  Nechifor Lipan s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului. Stânile i-au fost bine rânduite şi ciobanii ascultători. Bacii nu ştiau numai istorisiri, ci cunoşteau taina laptelui acru ş-a brânzei de burduf. Îi veneau scrisori şi cereri de departe, din nişte târguri cu nume ciudate. Ca să i le dezlege, Lipan se ducea la părintele Dănilă, după aceea trecea pe la crâşmă să beie un pahar cu alţi munteni ca şi dânsul, vrednici tovarăşi în treburi de acestea. Cum se simţea pe Tarcău în sus că lui Nechifor i-a căzut veste cu parale, răsăreau la crâşma lui domnu Iordan şi lăutarii, parcă i-ar fi adus haitul. (Hait – unda de apă care duce plutele.) Omul se întorcea târziu acasă, însă cu chef. Femeia găsea de cuviinţă să se arate supărată. „Iar se oţărăsc în tine cei şapte draci!” îi zicea râzând Nechifor şi-şi mângâia mustaţa groasă adusă a oală. La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia