cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag ş-acum, când aveau copii mari cât dânşii. Fiind ea aşa de aprigă şi îndârjită, Lipan socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuinţa două măiestrii puţin deosebite una de alta. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. Muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan îşi pleca fruntea şi arăta mare părere de rău şi jale. Pe urmă lumea li se părea iar bună şi uşoară, după rânduiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov.

  Avere aveau cât le trebuia: poclăzi în casă, piei de miel în pod; oi în munte. (Pocladă – ţesătură lucrată în casă, din lână nevopsită.) Aveau şi parale strânse într-un cofăiel cu cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la câmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi. Uneori se ducea Vitoria singură şi o încărca în desagi pe cinci căluţi. Pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte; ceilalţi veneau în urmă cu capetele plecate şi cu frâiele legate de cozile celor dinainte.

  Din şapte prunci cu cât îi binecuvântase Dumnezeu, le rămăseseră doi. Cinci muriseră de pojar ori de difterie; numele şi imaginile li se uitaseră şi li se amestecaseră cu florile, cu fluturii şi mieii anilor. La cei rămaşi, amândoi se uitau cu plăcere. Lipan desmierda mai mult pe fată, care era mai mare şi avea numele Minodora, aşa cum auzise el de la o maică de la Agapia şi-i plăcuse; iar pe flăcăuaş îl chema Gheorghiţă şi maică-sa îl ocrotea şi-1 apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea.

  Gheorghiţă era numele care plăcuse Vitoriei, căci era numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan. Acest nume i-1 rostiseră preotul şi nănaşii la sfântul botez, când îl luminaseră cu agheazmă şi cu mir întru credinţa cea adevărată. Însă într-al patrulea an al vieţii se bolnăvise de hidropică şi atâta slăbise încât au fost poftiţi preoţi de i-au făcut sfintele masle. Atuncea, după masle, a venit şi ţiganca cea bătrână a lui Lazăr Cobzaru, şi maică-sa i 1-a vândut pe fereastră luând preţ pentru el un bănuţ de aramă. Primindu-1 de la mama lui, Cobzăriţa i-a suflat pe frunte descântând, şi i-a schimbat numele, ca să nu-1 mai cunoască bolile şi moartea. De-atuncea i-a rămas numele Nechifor; dar când n-o auzea nimeni şi erau singuri, Vitoria îi zicea, cu anumit glas, tot Gheorghiţă. Acel glas de dulceaţă îl avea şi fecioraşul.

  Gheorghiţă coborâse cu ciobanii, cu oile, cu asinii şi dulăii la vale la iernat, într-o baltă a Jijiei, într-un loc care se chema Cristeşti, nu departe de târgul Iaşi. Acolo avea să steie, după porunca lui Nechifor, până ce-a veni el singur să plătească stuhul perdelelor, fânul şi simbriile. Trecuse vreme şi Nechifor nu dăduse semn nici acolo, ca să se întoarcă măcar feciorul. Ii venise c-o săptămână în urmă scrisoare pe care o dezlegase tot părintele Dănilă. Flăcăul dădea răspuns că aşteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani şi pe stăpânul bălţii. „Iar oile sunt bine sănătoase, adăugea el, şi noi, din mila lui Dumnezeu, asemenea; şi vremea-i încă bună şi ni-i dor de casă. Sărut mâna, mamă; sărut mâna, tată. „

  Asta era scrisoarea lui Gheorghiţă şi Vitoria o ştia pe de rost. Vrasăzică, Nechifor Lipan nu se arătase nici acolo. Care pricină putea să-1 întârzie? Mai ştii! Lumea asta-i mare şi plină de răutăţi.

  A treia zi după scrisoarea lui Gheorghiţă, poştaşul sunase iar din trâmbiţă în prund şi Vitoria coborâse la pârău, ca să mai primească un răvaş. Acesta era un răspuns de la baciul Alexa, scris de băiat. Slova era a băiatului, dar vorbele erau ale baciului Alexa.

  „Precât am înţeles, stăpână, din epistolia pe care ai trimis-o lui Gheorghiţă, eşti tot singură acasă; iar Nechifor Lipan, stăpânul nostru ş-al oilor, nici pe aici nu s-a arătat. Aşa că noi având musai nevoie de parale pentru simbrii şi hrana dobitoacelor şi a noastră, să faci bine să ne trimeţi. Dai în târg la Piatra paralele la poştă şi acei de acolo scriu la poştă la Iaşi să ne plătească nouă atâţia şi atâţia bani şi după aceea se întâlnesc ei şi se socotesc ce-au dat ş-au luat, treaba lor. Asta-i bună rânduiala şi-mi place, nu-i nevoie să faci un drum călare pân-aici, nici lotrul nu te pradă. Iar dacă socoti altfel, scrie poruncă feciorului să vindem unele din oile cele bătrâne. Tot trebuie să vie Nechifor Lipan, stăpânul, s-aducă oile pentru care ştim c-a plecat la Dorna.”

  Ce putea să fie cu omul ei? Numai de la dânsul nu primise scrisoare.

  În ajun se bucurase o clipă. Poştaşul trâmbiţase iar. Cu cartea poştală în mână, Vitoria grăbise la părintele Dănilă. Poate e ceva dinspre părţile Dornei.

  Nu era dinspre părţile Dornei. Era de-aproape, de la Piatra. Părintele Dănilă râdea, săltându-şi burta. Ascultând, obrajii Vitoriei s-au îmbujorat de ruşine. Şi pe asta acuma o ştie pe de rost şi-i vede îngeraşii aripaţi şi încununaţi cu trandafiri.

  Cartea poştală cu poze era adresată domnişoarei Minodora Lipan.

  Frunzuliţă de mohor, Te iubesc şi te ador, Ghijă C. Topor.

  Vrasăzică, feciorul dascălului Andrei, care face slujba milităriei la Piatra, tot nu se astâmpără şi tulbură minţile fetei. Vinovat e şi el; vinovată e şi maică-sa, dăscăliţa, căreia are să-i spuie ea cele de cuviinţă; vinovată mai ales trebuie să fie hăituşca asta de fată care trage cu coada ochiului în toate părţile. Cum s-a întors acasă, i-a bătut din picior, a judecat-o ş-a osândit-o cu