Asta-i grija ta acuma, fată, să-mi faci asemenea ruşine, să rămânem de râsul satului? Acuma ai ajuns domnişoară?

  Asta nu-i nici o ruşine, mămucă; acuma aşa se spune.

  Apoi ştiu eu; acuma vă strâmbaţi una la alta şi nu vă mai place catrinţa şi cămeşa; şi vă ung la inimă lăutarii când cântă câte-un valţ nemţesc. Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău. Nu-s eu destul de năcăjită c-am rămas singură asupra iernii şi nu mai ştiu nimica de tată-tău; acuma am ajuns s-aud pe popă citind lucruri ruşinoase. Dar evanghelia asta i-a voastră, nu-i a lui.

  Aceea-i scrisoarea mea? Întrebă cu viclenie fata.

  Care scrisoare?

  Aceea pe care ai pus-o la oglindă.

  Îţi arăt eu ţie scrisoare. Du-te şi vezi de trage până în sară în fuşalăi lâna pe care ţi-am pregătit-o. (Fuşalăi – unealtă de scărmănat lâna şi cânepa.) Şi să te mai prind că dai gunoiul afară în faţa soarelui, cum ai făcut azi, că-ţi pun la gât două pietre de câte cinci ocă. N-ai mai învăţat rânduiala?

  Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun de când îţi umblă gărgăuni prin cap şi te chiamă domnişoară!

  Astfel s-a frământat, fără să i se aline gândurile şi fără să primească vreo veste de unde aştepta, în noaptea asta, către zori, a avut cel dintâi semn, în vis, care a împuns-o în inimă ş-a tulburat-o şi mai mult. Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.

  II.

  Soarele bătea de cătră amiază de pe tancul Măgurii. Ridicând ochii şi clipind, Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei. Dar asta era o părere, căci sub soare lunecau pâlcuri de nouri alburii. Vremea era călduţă şi abia adia vântul aducând în ogradă, ca pe nişte fluturi târzii, cele din urmă frunze de salcie şi mesteacăn. Se auziră pe drumuşor tălănci cunoscute. Venea Mitrea argatul cu cârdişorul de oi şi cu cele două vaci. Vitoria îl auzi răcnind şi suduind încurcat, aşa cum îi era obiceiul, pe când vâra animalele în ţarcurile lor pe poarta din fundul gospodăriei spre munte. Lăsând la o parte furca, femeia chemă cu glas cântat:

  Minodoră, fată hăi!

  Aud, mămucă, răspunse fata din şandramaua de sub păretele de la miazănoapte.

  Lasă, fată, fuşalăii şi caută şi de altele. Văd că vine argatul înainte de vreme. Trebuie să se fi întâmplat ceva.

  Fata se arătă sprintenă, cu cămaşă albă şi catrinţa neagră vrâstată roş. Purta părul împletit în cunună, fără nici o broboadă, după rânduiala fecioarelor. Era desculţă, ciuboţelele cu potcoave galbene şi cu vârfuri de glanţ cumpărate de la Gheorgheni le ţinea numai pentru hore şi nunţi şi pentru drumurile la târg. (Glanţ – lac)

  Ţie nu ţi-i foame? Întrebă Vitoria oftând şi privind într-o parte aţintit.

  Nu mi-i foame, răspunse râzând fata. La cine te uiţi, mămucă? Îl vezi pe tata?

  Îl văd, răspunse nevasta suspinând. Cine ştie pe unde va fi fiind, singur şi flămând. Dă fuga la fântână şi adă apă. Aţâţă focul şi pune ceaunul de mămăligă. Caută în cuibare vreo două ouă. Scoate nişte brânză în scăfiţă. Pentru argat caută de cea mai iute.

  — Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură şi smuncind cofa goală de pe fundul ei.

  Mitrea se strecură în ogradă pieziş, pe portiţa vitelor. Era un om fără vârstă, scund şi cu ochii şterşi. Zâmbea încremenit cu obrazu-i spân. Ducea din când în când o mână cu gheare în păru-i roşcat, buhos şi bătucit.

  Ce s-a întâmplat, Mitre?

  Cum?

  Ce s-a întâmplat?

  Nu s-a întâmplat nimica.

  Atuncea de ce ai venit aşa devreme acasă?

  Ha?

  De ce ai venit aşa devreme acasă?

  Apoi am văzut că pogoară alţi oameni din poieni oile şi vacile; le-am pogorât şi eu. Zice că are să vremuiască.

  Cine spune asta?

  Spun oamenii. Am văzut şi eu dumbrăvencile zburând în cârduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar mai ales m-am uitat la un nour cătră Ceahlău. Nouru acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna. Şi eu te poftesc pe dumneata, stăpână, să-mi dai tohoarcă şi căciulă şi piele pentru o păreche nouă de opinci. (Tohoarcă – cojoc mare ciobănesc.) De-acu-i gata. Întâi are să viscolească; pe urmă au să prindă a urla lupii în fundul râpilor.

  Mitrea vorbea bolborosit şi din fundul gâtlejului. Pomenind de iarnă şi de lupi, se holba fioros. Vitoria simţi un fior prin spate. Minodoră aşeză cofa cu apă la locul ei şi începu a râde.

  Am auzit că te-nsori, bade Mitre.

  Ha?

  Am auzit că te-nsori.

  Da' nu mă mai însor nici pe dracu. Unde-i norocul acela! M-aş mulţămi şi c-o vădană, ori cu una care a făcut copil de fată mare. Dar până n-oi avea oi destule, nu găsesc. Azi îi lumea rea şi femeile-s fudule. Da' nu-mi daţi?

  Ce să-ţi dăm?

  Apoi să-mi daţi tohoarcă, opinci şi căciulă, că de-acu se cheamă că vine iarna.

  Stăpâna strânse din umeri. Omul se aşeză mormăind pe colţul prispei. Fata aţâţase grabnic focul la vatra de-afară, umpluse ceaunul cu apă şi-1 aşezase pe pirostrii. Zvârlise în el un pumn de făină; presărase sare. Deodată vântul trecu şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor din preajmă. Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini şi dădu şi ea zvon. Înălţând fruntea, Vitoria simţi adiere rece dinspre munte. Şuviţele castanii din jurul frunţii i se zbătură. Clipi din ochi, silindu-se oarecum să se trezească deplin. Pe toată costişa, în gospodăriile răzleţe, se auzeau chemări şi îngânări de glasuri. Cânii începeau să zăpăiască.