nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, întîrzierea era rezonabilă, dar în ipoteza unei urgenţe, la aprecierea comandantului se puteau utiliza alte canale, mai directe şi mai costisitoare.

― Cred că ştii că trebuie să-mi oferi un motiv serios. Toată banda de frecvenţe disponibile e ticsită deja cu transmisii de date. E o problemă personală?

― Nu, comandante. Ceva cu mult mai important. Vreau pe trimit un mesaj Bisericii Mamă.

Aha, îşi spuse Norton. Cum să mă port cu el?

― Ar fi mai bine să-mi explici.

Replica lui Norton nu era motivată numai de curiozitate, deşi aceasta era cu certitudine prezentă. Dacă îi acorda lui Boris prioritatea solicitată, trebuia să-şi justifice ulterior decizia.

Ochii albaştri şi calmi îl fixau. Nu-l văzuse niciodată pe Boris pierzîndu-şi controlul; întotdeauna, perfect stăpîn pe sine. Toţi Cosmo-creştinii erau la fel; constituia unul din beneficiile credinţei lor şi-i ajuta să devină buni astronauţi. Uneori însă, siguranţa lor lipsită de îndoieli enerva puţin pe acei nefericiţi ce nu fuseseră atinşi de Revelaţie.

― Se referă la scopul lui Rama, comandante. Cred că l-am aflat.

― Continuă…

― Să analizăm lucrurile. Avem o lume goală, complet lipsită de viaţă… totuşi perfect adaptată oamenilor. Are apă şi o atmosferă pe care o putem respira. Vine din adîncurile îndepărtate ale spaţiului, îndreptîndu-se cu mare precizie spre Sistemul Solar, un fapt de-a dreptul incredibil dacă ar fi vorba, de pură întîmplare. Şi, pe lîngă faptul că arată nou-nouţă, pare să nu fi fost locuită niciodată.

Am repetat lucrurile astea de zeci de ori, reflectă Norton. Ce ar putea adăuga Boris?

― Credinţa noastră ne învăţase să aşteptăm o asemenea vizită, deşi nu ştiam exact forma ei. Biblia face unele aluzii. Dacă nu reprezintă a Doua înviere, poate fi a Doua Judecată. Povestea lui Noe o descrie pe cea dintîi. Eu cred că Rama e o Arcă trimisă aici ca să-i salveze pe aceia… care merită.

În cabina comandantului se instală tăcerea. Nu pentru că lui Norton i-ar fi lipsit replica; dimpotrivă, prin minte îi treceau prea multe întrebări, dar nu era sigur care dintre ele ar fi fost mai potrivită.

În cele din urmă, cu un glas cît mai calm şi indiferent, remarcă:

― Conceptul este deosebit de interesant. Deşi nu sînt adept al credinţei tale, îmi pare plauzibil.

Nu însemna că e ipocrit sau mincinos. Dînd la o parte exagerările religioase, teoria lui Rodrigo convingea la fel ca alte şase pe care le auzise. Dacă specia omenească era ameninţată de o catastrofă, iar o inteligenţă superioară, plină de bunăvoinţă, dorea să intervină? Ar fi explicat totul, chiar foarte ingenios. Mai rămîneau totuşi cîteva probleme…

― Două întrebări, Boris. Peste trei săptămîni, Rama va fi la periheliu; va ocoli apoi soarele şi va părăsi Sistemul Solar la fel de repede cum a venit. Nu rămîne prea mult timp pentru Ziua Judecăţii, sau pentru transbordarea celor… ăă… aleşi, indiferent cum s-ar realiza ea.

― Foarte adevărat. De aceea, cînd va atinge periheliul Rama va frîna, să intre pe o orbită staţionară; probabil una cu afeliul pe orbita Pămîntului. Acolo ar putea avea loc o altă modificare de viteză şi eventual, joncţiunea cu Pămîntul.

Explicaţia suna tulburător de simplu. Dacă Rama intenţiona să rămînă în Sistemul Solar, exact aşa trebuia să se întîmple. Modalitatea cea mai eficientă de încetinire era apropierea cît mai mare de soare, urmată de manevra. de frînare. Dacă ipoteza lui Rodrigo, ori o variantă a ei, era adevărată urmau să constate în curînd.

― Încă ceva, Boris. Ce anume pilotează Rama?

― În privinţa asta, nu avem răspunsuri. Poate pur şi simplu un robot. Sau… un spirit. Ceea ce ar explica inexistenţa vreunui semn de viaţă biologică.

Asteroidul bîntuit: de ce cuvintele îi reînviaseră în străfundul memoriei? Îşi aminti acea povestire stupidă citită cu ani în urmă; se gîndi că era mai bine să nu-l întrebe pe Boris dacă o citise şi el. Se îndoia că gusturile lui se îndreptau spre asemenea literatură.

― O să-ţi spun ce o să facem, Boris, rosti Norton hotărîndu-se brusc. Dorea să termine întrevederea pînă nu devenea prea dificilă, şi considera că găsise o soluţie. Poţi să-ţi rezumi ideile în mai puţin de… ăăă, o mie de bytes?

― Cred că da.

― Ei bine, dacă reuşeşti s-o faci să sune ca o teorie ştiinţifică, am s-o expediez cu prioritate absolută Comitetului Rama. O copie poate merge atunci şi la Biserica ta şi toţi vor fi mulţumiţi.

― Mulţumesc, comandante, vă rămîn recunoscător.

― Ah, nu o fac să-mi uşurez conştiinţa. Vreau să văd ce va decide Comitetul. Chiar dacă nu sînt sută la sută de acord cu tine, poate că ai dat peste ceva important.

― Păi, o să aflăm la periheliu, nu-i aşa?

― Exact. O să aflăm la periheliu.

După ce Boris Rodrigo plecă, Norton chemă puntea de comandă şi eliberă autorizaţia necesară. Considera că rezolvase corespunzător chestiunea şi în plus, dacă Boris avea dreptate…

Poate că îşi sporise astfel şansele să se numere printre mîntuiţi!

21. DUPĂ FURTUNĂ

Plutind prin coridorul acum familiar al complexului ecluzei Alfa, Norton se întreba dacă nu cumva nerăbdarea învinsese prudenţa. Aşteptaseră patruzeci şi opt de ore la bordul lui Endeavour, două zile preţioase, gata de plecare în orice clipă dacă situaţia s-ar fi arătat favorabilă. Nu se întîmplase însă nimic; instrumentele lăsate în Rama nu dezvăluiseră ceva nou. Din nefericire, camerele de luat vederi din Butuc fuseseră obturate de o ceaţă ce le redusese vizibilitatea la cîţiva metri, ceaţă care abia începuse să se risipească.

Cînd deschiseră, în sfîrşit, ultima uşă a ecluzei şi înaintară în păienjenişul de corzi ajutătoare din jurul Butucului, primul lucru care atrase atenţia comandantului fu schimbarea nuanţei luminii. Nu mai era acel albastru ţipător, ci unul mult mai pastelat şi mai blînd, amintindu-i de o zi senină pe Pămînt.

Privi de-a lungul axei lumii şi nu zări decît un tunel alb, strălucitor şi lipsit de particularităţi, continuînd pînă la piscurile ciudate ale Polului Sud. Interiorul lui Rama era complet acoperit de nori, fără vreo spărtură.