― Ar putea fi mascate…

― Adevărat, dar în ce scop? Şi apoi, unde-s rezervoarele de combustibil şi sursele energetice? Carcasa principală este solidă, a fost verificată prin testări seismice. Cavităţile din partea nordică se datorează în exclusivitate sistemului de ecluze. În felul acesta mai rămîne numai extremitatea sudică a lui Rama, pe care comandantul Norton nu a reuşit pînă acum s-o atingă datorită lăţimii oceanului. La Polul Sud se găsesc mai multe mecanisme şi structuri ciudate, observate de dumneavoastră în fotografii. În privinţa lor, putem face presupuneri doar.

Eu sînt însă destul de sigur de următorul lucru: dacă Rama are un sistem de propulsie, el nu aparţine în nici un caz tehnologiei noastre actuale. De fapt, ar fi potrivit să fie fabulosul Motor Cosmic despre care vorbim de două sute de ani.

― Nu vi se pare o ipoteză exagerată?

― Cu siguranţă, nu. Dacă dovedim că Rama are un Motor Cosmic, chiar dacă nu vom afla nimic despre modul lui de utilizare, descoperirea ar fi de o importanţă majoră. Vom şti măcar că un asemenea lucru e posibil.

― Ce este un Motor Cosmic? întrebă destul de stînjenit ambasadorul Pămîntului.

― Orice sistem de propulsie, Sir Robert, ce nu funcţionează pe principiul reactiv. Antigravitaţia ar reprezenta o soluţie. Deocamdată nu ştim unde să căutăm un asemenea motor, şi mulţi savanţi se îndoiesc de posibilitatea existenţei sale.

― Nu există, izbucni profesorul Davidson. Asta a stabilit-o Newton. Acţiunea fără reacţiune nu-i posibilă. Motorul Cosmic e-un nonsens! V-o spun eu!

― S-ar putea să aveţi dreptate, făcu Perera cu un calm neobişnuit. Dar dacă Rama nu are Motor Cosmic, atunci nu posedă nici un fel de motor. Pur şi simplu nu e loc pentru un sistem convenţional de propulsie, cu rezervoarele sale uriaşe…

― Greu să-ţi imaginezi o lume împinsă înainte, aruncă Dennis Solomons. Ce s-ar întîmpla cu obiectele din interior? Totul ar trebui fixat rigid. Extrem, de dificil…

― În sfîrşit, acceleraţia poate avea o valoare foarte scăzută. Problema principală o reprezintă apa din Oceanul Cilindric. Cum poate fi oprită să nu…

Perera se întrerupse şi privi în gol. Părea în pragul unei crize de epilepsie sau al unui atac de cord. Colegii îl priviră alarmaţi, cînd brusc, bărbatul izbi cu pumnul în masă şi strigă:

― Sigur că da! Asta explică totul! Stînca de pe malul sudic… acum are sens!

― Nu şi pentru mine, mormăi ambasadorul Lunii, în numele tuturor celor prezenţi.

― Priviţi fotografia longitudinală a lui Rama, continuă tulburat Perera. Aveţi fiecare cîte o copie? Oceanul Cilindric e cuprins între două maluri care înconjoară complet interiorul. Ţărmul nordic are doar cincizeci de metri înălţime. Pe de altă parte, malul sudic este mai înalt cu aproape o jumătate de kilometru. De ce această diferenţă? Nimeni n-a fost în stare să ofere o explicaţie cît de cît rezonabilă.

Să presupunem însă că Rama poate accelera, deplasîndu-se cu capătul nordic înainte. Apa din ocean va tinde să aibă o mişcare opusă; nivelul la capătul sudic se va ridica… poate cu sute de metri. De aceea ţărmul e mai înalt. Să vedem…

Perera începu să mîzgălească cu furie. După un timp incredibil de scurt, nu mai mult de douăzeci de secunde, ridică privirea triumfător:

― Cunoscînd înălţimea ţărmurilor, sîntem în stare să calculăm acceleraţia maximă suportată de Rama. Dacă ar măsura mai mult de doi la sută din 1 g, oceanul ar trece peste ţărmul sudic.

― A cincizecea parte din acceleraţia gravitaţională? Nu-i prea mult.

― Ba este… pentru o masă de zece milioane de megatone. Oricum, pentru manevre cosmice este arhisuficient.

― Vă mulţumesc, Dr. Perera, rosti ambasadorul mercurian. Ne-aţi oferit date la care trebuie să reflectăm. Domnule preşedinte, îl putem convinge pe comandantul Norton de necesitatea explorării Polului Sud?

― Norton face tot ce-i stă în putinţă. Bineînţeles, oceanul rămîne un obstacol. Vor încerca să construiască un soi de plută, să ajungă măcar la New York…

― Regiunea Polului Sud pare mult mai importantă. Între timp, voi aduce aceste chestiuni la cunoştinţa Adunării Generale. Sînteţi de acord?

Nimeni nu obiectă, nici chiar Dr. Taylor. Dar cînd membrii Comitetului fură gata să-şi închidă circuitele, Sir Lewis ridică mîna.

Bătrînul istoric vorbea arareori, dar atunci cînd o făcea, toţi îl ascultau cu deferenţă.

― Să presupunem că Rama este… activ… şi posedă însuşirile menţionate. În armată au o zicala străveche, care spune: a putea nu implică şi a vrea.

― Dar cît vom aştepta să vedem ce intenţii are? întrebă mercurianul. Cînd le vom afla s-ar putea să fie prea tîrziu.

― Deja este prea tîrziu… Nu mai putem întreprinde nimic care să-l afecteze. Mă întreb dacă am fi fost capabili vreodată de aşa ceva.

― Nu admit, Sir Lewis! Putem face multe lucruri, dacă se dovedesc necesare. Rama este un ou cosmic, încălzit de razele soarelui. Poate crăpa dintr-o clipă în alta.

Preşedintele Comitetului îl privi de-a dreptul uluit pe ambasadorul lui Mercur. În toată cariera sa diplomatică, rareori fusese surprins într-atît.

Nu şi-ar fi imaginat niciodată un mercurian capabil de asemenea zboruri poetice ale imaginaţiei.

20. CARTEA REVELAŢIILOR

Cînd unul din membrii echipajului îi spunea „comandante”, sau şi mai rău, „domnule Norton”, întotdeauna era vorba de ceva serios. Nu-şi aducea aminte ca Boris Rodrigo să-l fi apelat vreodată în acest mod, deci chestiunea părea de două ori mai serioasă. Chiar şi în condiţiile normale, locotenentul Rodrigo era o persoană sobră şi gravă.

― Despre ce-i vorba, Boris? întrebă cînd uşa cabinei se închise înapoia lor.

― Comandante, solicit permisiunea de a folosi prioritatea de navigaţie pentru un mesaj pe Pămînt.

Era într-adevăr ceva neobişnuit, deşi nu lipsit de precedent. Semnalele de rutină mergeau către cel mai apropiat releu planetar, în momentul acela Mercur, şi cu toate că timpul de transmisie era o chestiune de minute, treceau adesea cinci sau şase ore înainte ca mesajul să ajungă pe biroul destinatarului. În