Bertie a învârtit cheia în contact şi a pornit motorul.

Ollie a simţit că are mai mult spaţiu în cabină, apoi a observat că Susan stătea înghesuită în uşa din dreptul ei, cu capul întors spre fereastră. Privea în gol, cu Ducesa pe genunchi. S-a simţit de parcă înghiţise un bolovan. Aceasta era misiunea pe care o aveau de îndeplinit, iar el îşi bătuse joc de munca lor, după ce că îl primiseră în casă, pe deasupra. Spera să găsească un cuvânt bun de zis care să şteargă vorbele jignitoare. A deschis gura, dar s-a oprit când a simţit că Susan s-a tras şi mai departe de el.

Bertie a pornit pe drumul de ţară, apoi a luat-o spre nord pe şosea. A schimbat vitezele, dând bice bătrânei camionete.

— Ce fac porumbeii? l-a întrebat Bertie.

Ollie s-a întors şi s-a uitat pe geamul din spatele său. Coşurile erau la locul lor, neclintite. Doar nişte fulgi.

— Bine, a răspuns el.

— Mergem la Clacton-on-Sea, i-a spus bătrânul. O zonă pustie de pe coastă. Porumbeii vor zbura deasupra apei, a spus el, aruncându-i o privire lui Ollie. În curând vor trece Canalul Mânecii.

— Încotro?

Susan l-a întrerupt:

— Ştiai că porumbeii voiajori au fost folosiţi de egipteni încă de acum mai bine de trei mii de ani?

— Nu, a răspuns Ollie.

— Evident că nu. Probabil că nu ştii nici că un porumbel voiajor poate să zboare până la o mie de kilometri pe zi, cu o sută de kilometri pe oră, şi să ajungă la peste o mie de metri altitudine, a spus Susan uitându-se la el. La înălţimea asta, Ollie, temperatura ajunge la treizeci şi şapte de grade sub zero. Un pilot ar avea nevoie de un combinezon încălzit şi mască de oxigen.

Bertie i-a dat un ghiont lui Ollie.

— Ai zburat vreodată aşa sus, Oliver de Maine?

A dat din cap că nu.

— De secole, oamenii s-au bazat pe animale la vreme de război, a continuat Susan, ţinând-o pe Ducesa în căuşul palmelor. Ghiceşti ce animale au avut cea mai însemnată contribuţie la victoria Aliaţilor în Marele Război?

— Păsările?

Susan l-a privit insistent. Ducesa şi-a ridicat căpşorul.

— Porumbeii, am vrut să spun.

Ollie a băgat de seamă că Bertie zâmbea cu toată gura, amuzat evident că Susan îl pusese în încurcătură.

— Da. Porumbeii, a spus Susan.

Ollie parcă nu mai avea aer. Îi venea să deschidă geamul sau să se vâre sub scaun.

— În Marele Război, un porumbel pe nume Cher Ami a salvat vieţile a aproape două sute de soldaţi aliaţi, prinşi în spatele liniilor inamice fără hrană sau muniţie. Cu o zi înainte fuseseră cinci sute.

Ollie a înghiţit în sec.

— Cher Ami a fost singurul porumbel rămas în viaţă, ceilalţi au fost ucişi de tirul mitralierelor. Şi-a luat zborul, cu ultimul mesaj disperat al soldaţilor vârât într-un tub mic legat de picior. În faţa buncărului, ploaia de gloanţe l-a doborât. Dar, cumva, a reuşit să se ridice din nou şi să zboare la comandament.

Susan l-a împuns uşor cu degetul în piept pe Ollie:

— Cher Ami fusese împuşcat în piept.

A arătat cu degetul spre obrazul lui.

— Şi-a pierdut şi un ochi, a continuat Susan.

Ollie a simţit apoi piciorul ei lovindu-l încet în gheată.

— Iar piciorul i se mai ţinea într-un tendon, a încheiat Susan, mângâind-o pe Ducesa pe cap. Dar a ajuns acasă şi a salvat vieţile a două sute de oameni.

Aproape tot restul drumului, Ollie a ascultat prelegerea lui Susan despre porumbei. Putea să jure că l-a văzut pe Bertie ridicând uşor piciorul de pe pedala de acceleraţie pentru a-i prelungi chinul.

Când au ajuns la Clacton-on-Sea, o peninsulă mică fără copaci, care pătrundea în Marea Nordului, Ollie a trecut la descărcatul coşurilor. Se simţea uşurat, cel puţin pentru moment, că scăpase din carcera camionetei. A aliniat coşurile după instrucţiunile lui Susan, sperând că atenţia lui la detalii îl va ajuta să-şi spele păcatul ignoranţei şi al lipsei de tact.

Bertie s-a uitat la ceasul de buzunar. Uguitul s-a înteţit. Aripile au fluturat mai puternic.

Bertie a ridicat mâna. Susan şi Ollie au deschis repede încuietorile.

Susan a luat-o pe Ducesa, care stătea pe camionetă ca un ornament de capotă. A apropiat-o de obraz, i-a şoptit ceva, apoi a azvârlit-o în aer. Ducesa şi-a luat zborul în cercuri largi spre restul stolului. După două ture pe deasupra lor, porumbeii s-au îndreptat spre sud-vest.

Susan s-a întors cu faţa spre mare, unde valurile se izbeau de stânci.

— Pare aşa departe...

Bertie a încuviinţat din cap.

— Câţi kilometri sunt până la Epping? a întrebat Ollie.

— O sută. Dar nu despre Epping vorbea Susan.

Ollie s-a uitat la Susan întrebător.

— Franţa, a spus ea. Scopul Operaţiunii Columba este să trimită porumbei voiajori în Franţa ocupată de nemţi.

Ollie a rămas cu gura căscată.

— Planul este ca localnicii să transmită informaţii despre trupele duşmane, a completat Bertie.

— O să se întoarcă foarte puţini porumbei, a suspinat Susan.

— Ai zis că porumbeii pot zbura sute de kilometri, a spus Ollie. Distanţa până în Franţa nu e aşa de mare.

— Nu e vorba de distanţă, a intervenit Bertie. Ci de pericolele zborului într-acolo şi înapoi.

Susan a arătat cu mâna spre mare.

— Mai întâi, pentru a ajunge în Franţa, bombardierele trebuie să evite focul inamic. Cele care scapă lansează sute de mici colivii, fiecare cu câte un porumbel. Paraşutele, netestate, trebuie să se deschidă şi să ducă porumbeii în siguranţă pe pământ.

Ollie şi-a vârât mâinile în buzunare.

— Unii porumbei vor fi găsiţi şi omorâţi de către inamic, a continuat Susan. Alţii vor rămâne