cameră. Stăm de vorbă cu Marcus Washington, de la Serviciul Poștal al Statelor Unite. Așadar, domnule Washington, înțeleg că misiunea Ares 3 a cauzat o premieră pentru Serviciul Poștal. Le puteți explica telespectatorilor noștri despre ce e vorba?

— Ăă… mda, spuse Marcus. Vreme de mai bine de două luni toată lumea a crezut că e mort. În timpul ăsta, Serviciul Poștal a emis în onoarea lui o serie filatelică comemorativă. Douăzeci de mii au fost tipărite și trimise la oficiile poștale din toată țară.

— Și apoi s-a descoperit că e în viață, zise Cathy.

— Mda, spuse Marcus. Am oprit imediat seria și am solicitat returnarea timbrelor, dar fuseseră deja vândute câteva mii.

— S-a mai întâmplat așa ceva vreodată? întrebă Cathy.

— Nu. Niciodată în istoria Serviciului Poștal.

— Pun pariu că valorează o groază de bani acum.

Marcus chicoti.

— Poate. Dar cum spuneam, au fost vândute câteva mii. Sunt rare, dar nu extrem de rare.

Cathy chicot, apoi se întoarse către cameră și zise:

— Am discutat cu Marcus Washington, de la Serviciul Poștal al Statelor Unite. Dacă dețineți un timbru comemorativ cu Mark Watney, ar fi bine să-l păstrați. Mulțumim pentru vizită, domnule Washington.

— Mulțumesc că m-ați invitat, zise Marcus.

— Următorul nostru invitat este doctor Irene Shields, psiholog de zbor pentru misiunile Ares. Doamnă Shields, bun venit în emisiunea noastră.

— Mulțumesc, spuse Irene ajustându-și lavaliera.

— Îl cunoașteți personal pe Mark Watney?

— Sigur că da, zise Irene. Fac evaluări psihologice lunare pentru fiecare membru al echipajului.

— Ce ne puteți spune despre el? Personalitatea lui, modul de gândire?

— Ei bine, e foarte inteligent. Toți sunt, desigur. Dar el e deosebit de ingenios, rezolvă foarte bine toate problemele.

— Asta i-ar putea salva viața! exclamă Cathy.

— Într-adevăr, încuviință Irene. De asemenea, e un om prietenos și generos, de obicei vesel, cu un simț al umorului grozav. Are câte o glumă pentru orice. În lunile dinaintea lansării, echipajul a avut un program înfiorător de solicitant. Toți au prezentat semne de stres și de irascibilitate. La fel și Mark, dar și-a manifestat aceste stări spunând și mai multe glume și făcându-i pe toți să râdă.

— Pare un tip grozav, zise Cathy.

— Chiar e, spuse Irene. A fost ales pentru misiune în parte grație personalității lui. Membrii unui echipaj Ares trebuie să petreacă treisprezece luni împreună. Este foarte importantă compatibilitatea socială. Mark nu numai că se potrivește bine în orice grup social, dar e și un catalizator pentru funcționarea mai bună a grupului. „Moartea” lui a fost o lovitură teribilă pentru echipaj.

— Și ei cred în continuare că e mort, corect? Echipajul lui Ares 3.

— Da, din nefericire, confirmă Irene. Factorii de decizie au hotărât să nu le spună, cel puțin deocamdată. Sunt sigură că n-a fost o decizie ușoară.

Cathy făcu o scurtă pauză, apoi spuse:

— În regulă. Știți că trebuie să vă întreb: ce e în mintea lui acum? Cum face față unei astfel de situații un om ca Mark Watney? Izolat, singur, neavând nici cea mai mică idee că noi încercăm să-l ajutăm?

— Nu avem cum să știm precis, răspunse Irene. Cea mai mare amenințare e pierderea speranței. Dacă își va imagina că nu are nicio șansă de supraviețuire, o să renunțe să mai încerce.

— Atunci deocamdată suntem bine, da? spuse Cathy. Se pare că muncește din greu. Pregătește roverul pentru o călătorie lungă și îl testează. Plănuiește să ajungă la locul de aterizare al lui Ares 4.

— Asta e una dintre interpretări, da, zise Irene.

— Există și alta?

Irene își formulă cu grijă răspunsul înainte de a vorbi:

— În fața morții, oamenii vor să fie auziți. Nu vor să moară singuri. Este posibil să-și dorească radioul VAM-ului doar ca să poată vorbi cu un alt suflet înainte să moară. Dacă și-a pierdut speranța, nu o să-i pese de supraviețuire. Singura lui grijă va fi să ajungă la sistemul de comunicații. După asta, probabil că va alege o cale mai ușoară decât înfometarea. Rezervele medicale dintr-o misiune Ares includ suficientă morfină pentru doza letală.

După câteva secunde de liniște mormântală în studio, Cathy se întoarse către cameră:

— Vom reveni imediat.

•

— Hai salut, Venk, se auzi vocea lui Bruce din difuzorul telefonului de pe biroul lui Venkat.

— Bruce, salut! spuse Venkat în timp ce tasta la computer. Mersi că ți-ai făcut timp. Voiam să vorbim despre aprovizionarea preliminară.

— Sigur. Ce te preocupă?

— Să zicem că ne iese la perfecție aterizarea blândă{13}. Cum o să știe Mark ce se întâmplă? Și cum va ști încotro să se uite?

— Ne-am gândit la asta, zise Bruce. Avem câteva idei.

— Sunt numai urechi, spuse Venkat.

Își salvă documentul și închise laptopul.

— O să-i trimitem oricum un sistem de comunicații, corect? Putem să-l pornim după aterizare. O să emită pe frecvențele roverului și ale costumului pentru EVA. Va trebui, de asemenea, să fie un semnal puternic. Roverele au fost proiectate să comunice numai cu habitatul și între ele; s-a presupus că originea semnalului e la maximum douăzeci de kilometri. Receptoarele pur și simplu nu sunt foarte sensibile. Costumele pentru EVA sunt și mai rele. Dar câtă vreme avem un semnal puternic, ar trebui să fie bine. Odată ce aducem pe sol proviziile preliminare, o să obținem de la sateliți poziția ei exactă și o s-o transmitem către Mark, ca să se poată duce după ea.

— Dar probabil că nu ascultă, spuse Venkat. De ce ar face-o?

— Avem un plan pentru asta. O să facem o mai multe panglici de un verde strălucitor, suficient de ușoare încât să fluture când sunt aruncate, chiar și în atmosfera lui Marte. Pe fiecare panglică va fi tipărit: „MARK, PORNEȘTE-ȚI COMUNICAȚIILE”. Acum lucrăm la un mecanism de lansare. În timpul secvenței de aterizare, desigur. Ideal, cam la o mie de metri deasupra solului.

— Îmi place, spuse Venkat. E de-ajuns să observe una. Și precis o să verifice o astfel de panglică dacă vede una afară.

— Venk, zise Bruce, dacă duce „Watneymobilul” la Ares 4, muncim degeaba. Vreau să zic, putem să facem aterizarea la Ares 4 dacă e cazul, dar…

— Dar o