bine şi m-am gândit. Mi-am zis să mă apuc de o meserie, orice, una care să-mi aducă de lucru oriunde aş fi. M-am lăsat de liceu, m-am dus la o şcoală de perfecţionare şi m-am făcut coafeză.

  Sakura îşi întinde buzele echidistant şi zâmbeşte.

  — Gândire sănătoasă, nu?

  Îi spun că da.

  — Îmi povesteşti totul, de la început? Mă roagă ea, apoi scoate o ţigară din pachetul de Virginia Slim şi o aprinde cu chibritul. Oricum nu cred că o să dorm ca lumea în noaptea asta, aşa că mai bine te ascult pe tine.

  Îi povestesc totul de la bun început, de când am plecat de acasă, omiţând doar profeţia. Aşa ceva nu pot să spun nimănui.

  Capitolul 10

  — Deci vă deranjează dacă Nakata vi se adresează cu numele de Kawamura? Îl întrebă Nakata din nou pe motanul maro tărcat. A despărţit încet cuvintele, astfel încât să-l poată înţelege uşor.

  Motanul îi spusese că o văzuse în zonă pe Goma (în vârstă de un an, cu pete, femelă). Dar lui Nakata i se părea că vorbea foarte straniu. Nici motanul nu părea să înţeleagă nimic din ce spunea bărbatul. Prin urmare, conversaţia lor era poticnită şi nu avea nici un sens.

  — Nu deranjează, cap înalt.

  — Îmi pare rău, dar Nakata nu prea înţelege ce spuneţi, îmi cer mii de scuze, Nakata nu este prea deştept.

  — Macrou, până la urmă.

  — Doriţi cumva să mâncaţi un macrou?

  — Nu. Cealaltă mână, legată.

  Nakata nu se aştepta defel să poarte conversaţii perfecte cu pisicile. La urma urmei, nu e tocmai uşor ca oamenii şi pisicile să se înţeleagă. Şi, în primul rând, Nakata avea oricum probleme de comunicare, fie că interlocutorul său era om, fie că era pisică. Cu o săptămână în urmă, dialogul cu motanul Otsuka decursese lin şi fără efort, dar aceasta era mai degrabă o excepţie. De obicei, transmiterea unui mesaj cât de simplu necesita ceva trudă. În cele mai rele cazuri, arătau de parcă stăteau pe malurile opuse ale unui canal într-o zi cu vânt năprasnic şi strigau unul la celălalt.

  Acesta era şi cazul de faţă.

  Din motive obscure, cel mai des se întâmpla să nu fie pe aceeaşi lungime de undă cu pisicile maro tărcate. Cu cele negre se înţelegea binişor, iar cu siamezele cel mai bine, dar, din păcate, nu prea se întâmplă să dai prin oraş peste pisici siameze vagabonde. Ele au de obicei o familie care le îngrijeşte. În plus, se pare că cele mai multe pisici vagabonde sunt maro tărcate.

  Nakata nu reuşea să înţeleagă absolut nimic din ce spunea Kawamura. Avea o pronunţie neclară şi nu izbutea să desluşească sensul fiecărui cuvânt în parte sau ce legătură putea să existe între ele. Sunau mai degrabă a ghicitori decât a propoziţii obişnuite. Insă Nakata avea o fire foarte răbdătoare şi tot timpul din lume la dispoziţie. Repeta acelaşi lucru, rând după rând, iar interlocutorul lui proceda la fel. Cei doi stăteau aşezaţi pe o piatră de marcaj de la marginea unui teren de joacă dintr-un complex de locuinţe şi discutau deja de aproape o oră, însă conversaţia se împotmolise în acelaşi punct.

  — Vă spun „Kawamura” doar ca să am cum să mă adresez, numele nu are nici un alt sens. Este doar un nume ca oricare altele, pe care Nakata le pune pisicilor, pentru a le putea ţine minte pe fiecare în parte. Vă rog să-mi permiteţi să mă adresez cu acest nume. Vă asigur că acest lucru nu vă va crea nici o neplăcere.

  Ca răspuns, Kawamura a început să mormăie ceva şi, pentru că nu dădea semne să se mai oprească, Nakata a trecut hotărât la pasul următor şi i-a arătat din nou poza cu Goma.

  — Domnule Kawamura, aceasta este Goma, pisica pe care o caută Nakata. Are un an şi are blana cu pete. Era în grija familiei Koizumi din Nogata, 3-chome şi de ceva timp nu se mai ştie unde se află. A fugit când doamna a deschis fereastra. Domnule Kawamura, vă mai întreb o dată, aţi văzut cumva această pisică?

  Kawamura a privit din nou fotografia şi a încuviinţat.

  — Dacă e macrou, Kwamura leagă. De legat, caută.

  — Îmi pare rău. După cum v-am spus mai devreme, Nakata este prost şi nu prea înţelege ce spuneţi. Puteţi, vă rog, să repetaţi?

  — Dacă e macrou, Kwamura meagă. De căutat, leagă.

  — Prin „macrou”, vă referiţi la peşte?

  — Macroul meagă, dar de legat, Kwamura.

  Nakata a căzut un timp pe gânduri, frecându-şi cu palma părul încărunţit, tuns scurt. Cum să facă să iasă din acest dialog labirintic despre un macrou enigmă? Oricât şi-ar fi forţat mintea, nu reuşea să-i dea de cap. Nakata oricum nu prea se pricepea să pună totul cap la cap. Intre timp, Kawamura s-a scărpinat sub bărbie cu laba din spate, de parcă întreaga poveste nu îl privea în nici un fel.

  În acel moment, din spate s-a auzit un chicotit înfundat.

  Nakata s-a întors şi a văzut o pisică siameză zveltă, aşezată pe gardul jos de beton al unei case alăturate, privindu-i cu ochi mijiţi.

  — Mă scuzaţi, dar spuneaţi că vă numiţi Nakata? Întrebă ea pe o voce catifelată.

  — Da, sunt Nakata. Bună ziua!

  — Bună ziua! Răspunse pisica.

  — Din păcate astăzi a fost înnorat încă de dimineaţă, dar se pare că nu va ploua.

  — Ar fi bine să nu plouă.

  Siameza era o femelă cam de vârstă mijlocie, îşi ţinea coada dreaptă, cu mândrie, şi purta la gât un lănţişor cu numele ei. Avea un chip frumos şi nici urmă de grăsime pe corp.

  — Puteţi să îmi spuneţi Mimi. Este Mimi din La Boheme.

  Ştiţi, aria, Mi chiamano Mimi.

  — Aha.

  — Este o operă de Puccini. Ştiţi,