Dar faptul că se pomenise de terapeutul lui Justin îi atrăsese atenţia. Acum, aidoma unei broaşte ţestoase care iese din carapace, şi-a întins încetişor capul.

  — Cum adică? Despre ce au discutat?

  — Despre marele exod, bineînţeles. Ce credeai? a întrebat Norma. Pari surprinsă, Carol.

  — Nu! Adică da. Ştiu sigur că Justin a discutat despre mine cu terapeutul lui. Ciudat cum de am putut să uit asta. Poate că aveam nevoie să uit, îţi dă fiori pe şira spinării dacă te gândeşti că te urmăreşte mereu cineva, că Justin i-a povestit terapeutului lui tot ce discuta cu mine. Dar bineînţeles! Bineînţeles! Cei doi au plănuit împreună fiecare mişcare. V-am zis eu! V-am zis că Justin n-ar fi fost niciodată în stare să mă părăsească de unul singur.

  — Ţi-a povestit vreodată despre ce vorbeau? a întrebat Norma.

  — Niciodată! Lash l-a sfătuit să nu-mi spună nimic, zicea ca sunt prea dominatoare şi că el are nevoie de un sanctuar privat, doar al lui, unde să nu mi se permită să intru. Am încetat să-l mai întreb cu multă vreme în urmă. Dar să ştiţi că a fost o vreme, acum doi sau trei ani, când era nemulţumit de terapeutul lui şi l-a înjurat vreo două săptămâni. A zis că Lash o luase razna atât de mult, încât insista să se despartă de mine. La momentul respectiv, nu ştiu de ce, poate deoarece se vede de la o poştă că Justin e atât de jalnic, am crezut că Lash e de partea mea, că probabil încearcă să-i arate lui Justin că, dacă ar fi departe de mine, şi-ar da seama cât de multe îi ofer. Dar acum văd diferit lucrurile. Rahat, am avut un spion în casă ani de zile!

  — Cinci ani, a spus Heather. Multă vreme. Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut terapie atât de mult timp. De ce cinci ani?

  — Nu ştii prea multe despre lumea terapeuţilor, a replicat Carol. Unii te cheamă la nesfârşit. Şi, a, da, nu v-am zis că e vorba de cinci ani la terapeutul ăsta. Au mai fost şi alţii înaintea lui. Justin a avut întotdeauna probleme: indecis, obsesiv, are nevoie să verifice totul de douăzeci de ori. Plecăm de acasă, şi el se întoarce de nu ştiu câte ori la uşă să vadă dacă a încuiat-o. Când ajunge înapoi la maşină, deja a uitat dacă a verificat sau nu şi se duce iarăşi să vadă. Căcănar tâmpit! Îţi poţi imagina un contabil ca el? Râd şi curcile. Era dependent de pastile, nu putea să adoarmă fără ele, să zboare, nu putea să se întâlnească cu nici un evaluator fără ele.

  — Încă mai e aşa? a întrebat Heather.

  — Dintr-un dependent de pastile a devenit dependent de terapie. Lash e sfârcul lui. Niciodată nu se satură de el. Chiar şi cu trei şedinţe pe săptămână, nu se descurcă fără să-l sune pe Lash măcar o dată între întâlniri. Dacă cineva îl critica la serviciu, cinci minute mai târziu i se miorlăie la telefon terapeutului lui. Ţi se face greaţă.

  — Îţi vine să vomiţi şi când te gândeşti la modul în care exploatează medicii genul ăsta de dependenţă, a spus Heather. E minunat pentru contul bancar al terapeutului. Ce motivaţie mai are el să-l ajute pe pacient să funcţioneze independent? Există vreo clauză de malpraxis?

  — Heather, nu mă asculţi. Ţi-am spus că în lumea lor, cinci ani sunt consideraţi ceva normal. Unele tratamente se întind pe câte opt sau nouă ani, cu patru sau cinci şedinţe pe săptămână. Şi ai încercat vreodată să îl faci pe vreunul dintre ei să depună mărturie împotriva altuia? N-ai nici o şansă.

  — Ştii, a zis Norma, cred că facem progrese. A ridicat de jos o altă păpuşă, a pus-o lângă cealaltă pe poliţa de deasupra şemineului şi le-a înfăşurat pe amândouă cu un şnur. Sunt gemene siameze. Dacă i-o tragem uneia, i-o tragem şi celeilalte. Dacă îl rănim pe doctor, îl rănim şi pe Justin.

  — Nu chiar, a spus Carol, cu gâtul ei lung acum complet ieşit din glugă şi vocea metalică, rece şi nerăbdătoare. Dacă îl rănim numai pe Lash, nu facem nimic. Asta i-ar putea apropia şi mai mult unul de celălalt. Nu, adevărata ţintă e relaţia dintre ei: dacă distrug asta, atunci i-o trag lui Justin.

  — Măcar l-ai întâlnit pe Lash, Carol? a întrebat Heather.

  — Nu. De mai multe ori, Justin mi-a spus că vrea să mă duc la o şedinţă de terapie de cuplu, dar mie mi s-a luat de terapeuţi. Totuşi, odată, acum aproape un an, m-a răzbit curiozitatea şi m-am dus la una dintre conferinţele lui. Un grăsan arogant. Mi-aduc aminte că mă gândeam cum ar fi să-i pun o bombă sub canapea sau să-l izbesc cu pumnul fix în mutra aia ipocrită a lui. Atunci mi-aş fi reglat puţin conturile. Şi pe-alea vechi, şi pe-alea noi.

  Pe când Heather şi Norma îşi storceau creierii cum să i-o tragă terapeutului, Carol a rămas tăcută. Cu privirea aţintită asupra focului, se gândea la dr. Ernest Lash, cu obrajii dogorind şi reflectând licăririle tăciunilor de eucalipt. Şi apoi a găsit soluţia. O uşă i s-a deschis în minte, şi o idee, o idee nemaipomenită s-a întrezărit la orizont. Carol ştia exact ce are de făcut! S-a ridicat în picioare, a luat păpuşile de pe poliţa de deasupra şemineului şi le-a azvârlit în foc. Şnurul gingaş care le lega una de cealaltă a pâlpâit scurt, apoi a devenit incandescent, înainte de a se preschimba în cenuşă. Păpuşile au scos fum, s-au înnegrit de la căldură şi imediat au fost cuprinse de flăcări. Carol a scormonit în jar şi pe urmă a anunţat:

  — Vă mulţumesc, dragele mele prietene. Acum ştiu pe ce drum să o iau.