Heather şi Norma nu s-au urnit din loc.

  — Credeţi-mă, a spus Carol, închizând ecranul şemineului. Mai bine să nu ştiţi prea multe. Dacă nu ştiţi nimic, atunci nici n-o să fiţi nevoite vreodată să depuneţi mărturie falsă.

  Trei

  Ernest a intrat în librăria Printer’s InC. Din Palo Alto şi a aruncat o privire afişului de pe uşă.

  DR. ERNEST LASH.

  Prof. Asoc. CliN. De psihiatrie, U. Cal. San Francisco.

  Vorbeşte despre noua lui carte:

  DOLIU: FAPTE, MOFTURI, PREJUDECĂŢI

  19 feb, 20:00-21:00 – urmat de o sesiune de autografe.

  Ernest a aruncat o privire listei invitaţilor de săptămâna trecută. Impresionantă! N-avea de ce să-i fie ruşine cu ei: Alice Walker, 11 Amy Tan, 12 James Hillman, 13 David Lodge, 14 – din Anglia? Cum de puseseră mâna la el?

  Intrând în librărie, Ernest se întreba dacă oamenii care se învârteau prin magazin îşi dădeau seama că el este cel care le va ţine o prelegere în acea seară. S-a prezentat lui Susan, proprietara, şi a acceptat să bea o ceaşcă de cafea la cafeneaua librăriei. Îndreptându-se către sala de lectură, Ernest a trecut în revistă cărţile nou apărute ale autorilor lui preferaţi. Majoritatea librăriilor le permiteau celor care ţineau prelegeri să-şi aleagă o carte, pe care o primeau cadou. A, o carte nouă de Paul Auster!

  În câteva minute, l-a cuprins melancolia, aşa cum i se întâmpla de obicei în librării. Cărţi peste tot, ţipând după atenţie de pe mesele mari de prezentare, exhibându-şi cu neruşinare coperţile purpurii sau de un verde irizat, îngrămădite pe podea şi aşteptând răbdătoare să fie puse în raft, revărsându-se de pe mese, presărate pe podea. Lângă peretele din spate al magazinului, mormane uriaşe de cărţi ratate aşteptau cu un aer ursuz să se întoarcă la făurarul lor. Lângă ele stăteau cutii de carton încă nedeschise, pline cu volume tinere şi strălucite care ardeau de nerăbdare să-şi trăiască momentul de glorie.

  Inima lui Ernest a tresăltat în clipa în care s-a gândit la noul lui bebeluş. Ce şansă avea, în marea asta de cărţi, un suflet pişpiriu şi firav să înoate şi să se ţină la suprafaţă?

  S-a răsucit spre camera de lectură, unde fuseseră aranjate cincisprezece rânduri de scaune pliante de metal. Cartea lui, Doliu: fapte, mofturi, prejudecăţi, fusese aşezată peste tot la vedere. Câteva stive, probabil vreo şaizeci de cărţi în total, aşteptau lângă podium să fie semnate şi cumpărate. Bine. Bine. Dar ce viitor urma să aibă cartea lui? Ce se va întâmpla cu ea peste două sau trei luni? Poate că unul sau două exemplare vor umple discret spaţiul de la litera L în raionul de psihologie sau de self-help. Dar peste şase luni? Dispărute! „Disponibile numai prin comandă specială. Le veţi primi peste trei sau patru săptămâni.”

  Ernest înţelegea că nici un magazin nu are loc suficient pentru a expune toate cărţile, nici măcar pe cele de vârf. Adică, putea să înţeleagă acest lucru când venea vorba de cărţile altor autori. Dar cu siguranţă că nu i se părea deloc rezonabil ca tocmai cartea lui să moară, cartea la care muncise vreme de trei ani, propoziţiile lui desăvârşit cizelate şi modul rafinat în care îşi luase cititorii de mână şi îi îndrumase cu blândeţe prin unele dintre cele mai întunecate tărâmuri ale vieţii. Peste un an, peste zece ani vor exista văduvi şi văduve din belşug, care vor avea nevoie de cartea asta. Adevărurile despre care scrisese vor fi la fel de profunde şi de recente ca şi acum.

  — Nu confunda valoarea cu permanenţa, asta duce la nihilism, a murmurat Ernest, încercând să se dezbare de melancolia lui. A invocat familiarele catehisme: „Totul piere,” şi-a reamintit el. „Asta e soarta oricărei experienţe. Nimic nu persistă. Permanenţa e o iluzie şi, într-o zi, întregul sistem solar va fi distrus.” A, da, acum era mai bine! Şi mai bine s-a simţit când l-a invocat pe Sisif: o carte piere? Bine, atunci, scrie o carte noua! Şi apoi alta, şi încă una.

  Deşi mai erau încă cincisprezece minute, locurile începeau să se ocupe. Ernest s-a aşezat pe ultimul rând, pentru a-şi cerceta notiţele şi pentru a verifica dacă le pusese în ordine după discursul lui din Berkeley, de săptămâna trecută. O femeie care ţinea în mână o ceaşcă de cafea s-a aşezat la două scaune depărtare de el. O forţă de nestăpânit l-a făcut pe Ernest să-şi ridice privirea şi să observe că se uita la el.

  A studiat-o din cap până-n picioare şi i-a plăcut ce vedea: o femeie arătoasă, cu ochii mari, de vreo patruzeci de ani, cu părul lung şi blond, cercei din argint grei, care îi balansau sub urechi, un colier de argint de forma unui şarpe, ciorapi din plasă cu portjartier şi un pulover cărămiziu din lână de angora, care încerca zadarnic să-i acopere sânii dominatori. Sânii ăia! Pulsul i s-a accelerat. A fost nevoit să-şi smulgă privirea de pe ei.

  Ea se uita fix la el. Ernest se gândea rareori la Ruth, soţia lui care murise cu şase ani în urmă într-un accident auto, dar şi-a amintit, plin de recunoştinţă, de un cadou pe care i-l dăduse. Odată, la începutul relaţiei lor, înainte de a înceta să se mai mângâie şi să se mai iubească unul pe celălalt, Ruth i-a dezvăluit secretul cel mai de nepătruns al unei femei: cum se cucereşte un bărbat. „E o chestie atât de simplă”, spusese ea. „Nu trebuie decât să te uiţi în ochii unui bărbat şi să-i susţii privirea vreo câteva secunde. Asta-i tot!” Secretul lui Ruth s-a adeverit. Mereu le identifica pe femeile care încercau să-l agaţe. Femeia asta trecuse testul. El şi-a ridicat din nou privirea. Ea încă se uita fix la el. Nu exista absolut nici un dubiu, femeia asta îi făcea ochi dulci! Şi chiar