la momentul oportun: actuala lui relaţie se destrăma rapid, şi Ernest îşi dorea cu disperate să facă sex. Foarte pe fază, şi-a supt burta şi a privit-o cu îndrăzneală.

  — Doctor Lash? S-a aplecat spre el şi i-a întins mâna. El i-a strâns-o. Numele meu este Nan Swensen. Femeia i-a ţinut mâna cu două sau trei secunde mai mult decât se aştepta el.

  — Ernest Lash. Ernest a încercat să-şi mlădieze vocea. Inima îi bubuia. Îi plăcea la nebunie să cucerească o femeie, dar detesta faza de început: ritualul, riscul. Cât îi invidia postura lui Nan Swensen: controlul ei absolut asupra situaţiei, încrederea deplină în sine. Ce norocoase sunt femeile de genul ăsta, s-a gândit el. Nu simt nevoia să vorbească, nu bâjbâie după texte drăguţe de conversaţie, fără invitaţii stânjenitoare la o băutură, la dans sau la discuţii. Nu fac decât să-şi lase frumuseţea să grăiască pentru ele.

  — Eu ştiu cine eşti tu, a zis ea. Întrebarea e, tu ştii cine sunt eu?

  — Ar trebui să ştiu?

  — Aş fi distrusă dacă n-ai şti.

  Ernest a rămas perplex. A măsurat-o din cap până-n picioare cu privirea, încercând să nu zăbovească asupra pieptului ei.

  — Cred că am nevoie să mă uit mai mult şi mai temeinic la tine – mai târziu. A zâmbit şi s-a uitat spre auditoriul care se înmulţea şi care în curând avea să-l răpească de lângă ea.

  — Poate că numele Nan Carlin te ajută cu ceva.

  — Nan Carlin! Nan Carlin! Bineînţeles! Ernest a strâns-o entuziasmat de umăr, mişcându-i mâna, şi ea şi-a vărsat cafeaua peste poşetă şi peste fustă. El a ţâşnit de pe scaun, a făcut stânjenit înconjurul camerei în căutarea unui şerveţel şi, în cele din urmă, s-a întors cu mai multe prosoape de hârtie mototolite.

  În timp ce ea îşi ştergea cafeaua de pe fustă, lui Ernest i s-au derulat cu repeziciune în minte amintirile despre Nan Carlin. Fusese una dintre primele lui paciente, cu zece ani în urmă, la începutul rezidenţialului. Responsabilul cu formarea profesională, dr. Molay, un fanatic al terapiei de grup, a insistat ca toţi rezidenţii să înceapă o terapie de grup în primul an. Nan Carlin fusese membră a acelui grup. Deşi totul se întâmplase cu mulţi ani în urmă, îşi amintea limpede totul. Pe atunci Nan era obeză, de aceea n-o recunoscuse. De asemenea, îşi amintea că era timidă şi se subestima, ceea ce nu se putea spune despre femeia sigură pe sine care îl ţintuise cu privirea. Dacă-şi amintea bine, în perioada aceea, lui Nan i se ducea de râpă căsnicia – da, asta era. Soţul ei chiar îi spusese că o părăseşte pentru că se îngrăşase prea mult. O acuza că nu respectase legământul marital, pretinzând că făcea asta în mod intenţionat, nerespectându-l şi devenind respingătoare.

  — Dacă îmi amintesc? i-a răspuns Ernest. Îmi amintesc cât de timidă erai, cât de multă vreme ţi-a luat să spui ceva în faţa celorlalţi. Şi apoi îmi aduc aminte cum te-ai schimbat, cât de furioasă ai fost pe unul dintre bărbaţi, pe Saul, cred. L-ai acuzat, pe bună dreptate, că se ascundea în spatele bărbii lui şi că arunca cu grenade în grup.

  Ernest făcea pe grozavul. Avea o memorie uimitoare, reţinând aproape totul, chiar după mulţi ani, din şedinţele de terapie individuală sau de grup.

  Nan a zâmbit şi a încuviinţat energic din cap.

  — Şi eu îmi amintesc de grupul ăla: Jay, Mort, Bea, Germana, Irinia, Claudia. Eu n-am participat la el decât vreo două sau trei luni înainte de a mă transfera pe coasta de est, dar cred că mi-a salvat viaţa. Căsnicia aia mă distrugea.

  — Ce plăcere să aflu că o duci mai bine. Şi că grupul ăla a avut şi el o contribuţie la asta. Nan, arăţi minunat. Chiar au trecut zece ani? Sincer, sincer, şi asta nu-i vrăjeală de terapeut – parcă vrăjeală era unul dintre cuvintele tale preferate – spuse făcând-o iar pe grozavul. Pari mult mai sigură pe tine, mai tânără, mai atrăgătoare. Te şi simţi aşa?

  Ea a încuviinţat din cap şi l-a atins pe mână în timp ce-i vorbea.

  — O duc foarte bine. Nu am nici o relaţie stabilă, sunt sănătoasă, suplă.

  — Îmi aduc aminte că te chinuiai să slăbeşti!

  — Bătălia aia a fost câştigată. Sunt cu adevărat o altă femeie.

  — Cum ai reuşit? Poate că ar trebui să aplic şi eu metoda ta. Ernest s-a apucat de burtă şi a strâns-o între degete.

  — Tu n-ai nevoie. Bărbaţii sunt norocoşi. Le vin bine kilogramele în plus, sunt răsplătiţi cu termeni precum puternic şi voinic. Dar metoda mea? Dacă vrei să ştii, am apelat la ajutorul unui medic bun!

  Asta era o veste descurajatoare pentru Ernest.

  — De atunci faci terapie?

  — Nu, ţi-am rămas credincioasă, primul şi singurul meu terapeut! L-a bătut uşurel, jucăuş pe mână. Vorbesc despre un doctor, un chirurg plastician care mi-a sculptat noul nas şi şi-a fluturat bagheta magică cu liposucţie pe deasupra burţii mele.

  Sala se umpluse, iar Ernest a ascultat cum este prezentat publicului, auzind în final familiarul „aşa încât, vă rog să-l întâmpinaţi cu aplauze, alături de mine, pe dr. Ernest Lash”.

  Înainte de a se ridica, Ernest s-a aplecat, a strâns-o pe Nan de umăr şi a şoptit:

  — Îmi pare bine că te văd, zău. Hai să vorbim mai târziu.

  S-a îndreptat spre podium cu creierul vâjâindu-i. Nan era frumoasă. Absolut superbă. Şi putea să fie a lui. Nici o femeie nu i se oferise mai făţiş. Nu trebuia decât să găsească cel mai apropiat pat sau canapea.

  Canapea. Da, exact! Şi în asta constă problema, şi-a zis Ernest în sinea lui: chiar dacă au trecut zece ani, ea încă îi mai e pacientă şi, de aceea, nu se poate atinge de ea. Un teritoriu interzis! Nu, nu e, ci