i-a fost pacientă, s-a gândit el, unul dintre cei opt membri ai grupului de terapie, timp de câteva săptămâni. În afară de şedinţa de evaluare organizată înainte de formarea grupului, nu cred că am făcut vreo şedinţă individuală cu ea.

  Şi ce dacă? Tot pacientă mi-a fost.

  Şi o să rămână pentru totdeauna? Şi după zece ani? Mai devreme sau mai târziu, pacienţii se maturizează complet, bucurându-se de privilegiile aferente.

  Ernest s-a smuls din monologul lui interior şi şi-a îndreptat atenţia spre public.

  — De ce? Doamnelor şi domnilor, de ce am scris tocmai o carte despre doliu? Uitaţi-vă la secţiunea despre doliu şi despărţire din librăria asta. Rafturile sunt doldora de volume. De ce încă o carte?

  Chiar şi în timp ce vorbea, îşi continua dezbaterea interioară. Spune că niciodată n-a dus-o mai bine. Nu e un pacient cu probleme psihice. N-a mai făcut terapie de nouă ani! E perfect. De ce nu, ce mama mă-sii? Doi adulţi care îşi dau acordul!

  — Printre afecţiunile psihice, doliul ocupă un loc unic. În primul rând, e universal. Nici o persoană de vârsta noastră…

  Ernest a zâmbit şi s-a uitat în ochii multor membri ai audienţei. Se pricepea la asta. A observat că Nan, în ultimul rând, zâmbea şi încuviinţa din cap. Chiar lângă Nan şedea o femeie atrăgătoare, autoritară, cu părul brunet, tuns scurt, care părea că-l cercetează atent cu privirea. Oare era altă femeie care se dădea la el? Preţ de o clipă, i-a surprins privirea. Ea s-a retras imediat.

  — Nici o persoană de vârsta noastră, a continuat Ernest, nu scapă de doliu. Este unica afecţiune psihiatrică universală.

  Nu, tocmai asta-i problema, şi-a zis Ernest în sinea lui, Nan şi cu mine nu suntem doi adulţi care îţi dau acordul. Ştiu prea multe despre ea. Pentru că mi-a făcut atâtea confidenţe, se simte deosebit de atrasă de mine. Îmi aduc aminte că tatăl ei a murit pe când ea era adolescentă, iar eu i-am luat locul Aş trăda-o dacă aş avea o relaţie sexuală cu ea.

  — Multă lume a observat că e mai uşor să le vorbeşti studenţilor la Medicină despre doliu decât despre alte tulburări psihiatrice. Studenţii la Medicină îl înţeleg. Dintre toate maladiile psihiatrice, seamănă cel mai bine cu alte afecţiuni medicale, ca de exemplu bolile infecţioase sau traumele organice. Nici o altă afecţiune psihiatrică nu are un debut atât de precis, o cauză specifică atât de uşor de identificat, o evoluţie atât de predictibilă, un tratament atât de eficient şi de bine delimitat în timp şi un sfârşit specific atât de bine definit.

  Nu, raţiona Ernest în sinea lui, după zece ani, nimic nu mai e valabil. Poate că odată m-a văzut ca pe un părinte. Şi? Asta era atunci, acum e altceva. Acum mă consideră un bărbat inteligent şi sensibil. Uită-te la ea: îmi soarbe cuvintele de pe buze. E incredibil de atrasă de mine. Recunoaşte. Sunt sensibil. Sunt profund. Cât de des cunoaşte o femeie singură, de vârsta ei sau de orice vârstă, un bărbat ca mine?

  — Dar, doamnelor şi domnilor, faptul că studenţii la Medicină, medicii sau psihoterapeuţii tânjesc după un diagnostic simplu şi uşor de pus sau după un tratament al doliului nu rezolvă problema. Dacă încerci să înţelegi doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiţi exact ce este mai uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncţie somatică. Mintea nu e trup. Cantitatea şi tipul suferinţei pe care o trăim nu este determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificaţia traumei. Iar semnificaţia reprezintă tocmai diferenţa între somă şi psihic.

  Ernest îşi intrase în mână. A studiat chipurile celor din public pentru a se convinge că-i acordau atenţie.

  Îţi aminteşti, Ernest sporovăia cu el însuşi, cum se temea de divorţ din cauza experienţelor cu bărbaţi care s-au folosit de ea pentru a-şi satisface nevoile sexuale şi apoi şi-au văzut pur şi simplu de drumul lor? Îţi aminteşti cât de goală se simţea pe dinăuntru? Dacă mă duc acasă cu ea în seara asta, şi eu i-aş face acelaşi lucru, n-aş fi decât unul dintr-un lung şir de bărbaţi care au exploatat-o!

  — Haideţi să vă dau un exemplu, din cercetările mele, de cât de importantă e „semnificaţia”. Luaţi în considerare următoarea problemă: două văduve, încă în doliu, fiecare dintre ele fiind căsătorită vreme de patruzeci de ani. Una dintre văduve a suferit îngrozitor, dar încetul cu încetul şi-a reluat viaţa şi a trecut prin câteva perioade de linişte şi, din când în când, printr-unele chiar foarte plăcute. Cealaltă s-a simţit mult mai rău: un an mai târziu încă mai era într-o depresie profundă, uneori suicidală, şi avea nevoie de asistenţă psihiatrică neîntreruptă. Cum ne explicăm diferenţele dintre ele? Chiar este o problemă. Şi acum, daţi-mi voie să vă dau un indiciu. Deşi cele două femei seamănă din multe puncte de vedere, ele diferă într-un aspect foarte important: natura căsniciei lor. Una dintre ele avusese o relaţie maritală conflictuală şi zbuciumată, iar cealaltă o relaţie evolutivă, plină de iubire, bazată pe respect reciproc. Iar acum, întrebarea mea pentru voi este: care-i una şi care-i cealaltă?

  În vreme ce Ernest aştepta un răspuns din partea publicului, i-a surprins din nou privirea lui Nan şi s-a gândit: De unde ştiu eu că s-ar simţi goală pe dinăuntru? Sau exploatată? De ce nu recunoscătoare? Poate că relaţia noastră ar duce undeva. Poate că şi pe ea o mănâncă-n cur la fel de mult ca şi pe mine să facă sex! Nu mai termin niciodată cu serviciul? Chiar trebuie să fiu terapeut douăzeci şi patru de ore pe zi? Dacă trebuie să-mi bat capul cu nuanţele oricărei acţiuni ale mele, oricărei relaţii, n-o s-o mai pun niciodată cu nimeni!

  Femei, ţâţe mari, a ţi-o pune… eşti dezgustător, şi-a spus în sinea lui. N-ai altceva mai bun