— Da, exact! i-a spus Ernest unei femei din rândul al treilea, care a îndrăznit să-i dea un răspuns. Ai dreptate: femeia cu relaţia conflictuală o sfârşeşte mai rău. Foarte bine. Pun pariu că deja mi-ai citit cartea, sau poate că n-ai nevoie s-o faci. Zâmbete adoratoare din partea publicului. Ernest le-a sorbit cu nesaţ şi a continuat. Dar ăsta nu pare a fi un lucru împotriva intuiţiei? Ai crede că văduva care a avut o relaţie plină de satisfacţii, de iubire, vreme de patruzeci de ani, ar putea-o duce mai prost. În fond, a suferit o pierdere mai grea, nu? Da, după cum sugerezi şi tu, de obicei e valabil celălalt caz. Există mai multe explicaţii. Cred că „regretul” este conceptul-cheie. Gândiţi-vă la suferinţa văduvei care simte în sufletul ei că şi-a petrecut patruzeci de ani căsătorită cu un bărbat nepotrivit pentru ea. Deci suferinţa ei nu este – sau nu numai – pentru soţul său. Ţine doliu şi după viaţa ei.

  Ernest, s-a apostrofat el singur, sunt milioane, miliarde de femei pe lumea asta. Probabil că în seara asta, în public există o duzină cărora le-ar plăcea la nebunie să şi-o tragă cu tine, dacă ai avea suficient sânge-n tine să te iei de ele. Însă fereşte-te de pacienţi! Fereşte-te de pacienţi!

  Dar ea nu e o pacientă. E o femeie liberă.

  Te-a văzut şi încă te mai vede într-un mod nerealist. Ai ajutat-o. A avut încredere în tine. Transferul a fost puternic. Iar tu încerci să profiţi de el!

  Zece ani! Transferul e nemuritor? Unde scrie aşa ceva?

  Uită-te la ea! E superbă. Te adoră. Când ai mai văzut tu o femeie ca asta să te aleagă dintr-o mulţime şi să se ia aşa de tine? Uită-te cum arăţi. Uită-te la burtoiul tău. Dacă mai pui câteva kilograme pe tine, nici n-o să-ţi mai poţi vedea şliţul. Vrei o dovadă? Na dovada!

  Atenţia lui Ernest era atât de clivată, încât a început să ameţească. Clivajul ăsta îi era familiar. Pe de o parte, preocuparea autentică pentru pacienţi, studenţi, public. Şi, de asemenea, preocuparea autentică pentru problemele existenţiale: progres, regret, viaţă, moarte, sens. Pe de altă parte, umbra lui: egoism şi carnalitate. A, era expert în a-şi ajuta pacienţii să-şi recupereze umbra, să-şi tragă puterea din ea: vigoarea, energia vitală, creativitatea. Ştia toate cuvintele. Îi plăcea la nebunie declaraţia lui Nietzsche că cei mai mari copaci trebuie şi-şi înfigă adânc rădăcinile în întuneric, în rău.

  Însă acele cuvinte minunate nu prea aveau nici o semnificaţie pentru el. Ernest îşi detesta latura întunecată, ura faptul că îl domina. Detesta să-i fie subjugat, să se lase condus de instincte animalice, ura să devină sclavul unei programări timpurii. Iar astăzi era un exemplu perfect: adulmecând şi scoţând ţipete de triumf aidoma unui animal de curte, măcinat de pofta lui primitivă pentru seducţie şi cuceriri – ce altceva puteau fi, decât fosile provenite direct din zorii istoriei? Şi pasiunea lui pentru sâni, să-i frământe, să-i sugă. Jalnic! O relicvă a perioadei de sugar!

  Ernest şi-a încleştat pumnii şi şi-a înfipt unghiile în palme, cu forţă! Fii atent! Ai în faţa ta o sută de oameni! Oferă-le tot ce eşti în stare!

  — Şi încă un lucru despre relaţia maritală conflictuală: moartea o încremeneşte în timp. Pentru totdeauna va rămâne conflictuală, pentru totdeauna neterminată, nesatisfăcătoare. Gândiţi-vă la vinovăţie! Gândiţi-vă de câte ori văduva sau văduvul îndoliat spune „Dacă aş mai fi avut măcar…” Cred că ăsta e un motiv pentru care doliul după o moarte bruscă, de exemplu un accident de maşină, e atât de dificil. În aceste cazuri, soţul şi soţia n-au avut timp să-şi ia rămas-bun, n-au avut timp să se pregătească – prea multe lucruri rămase neterminate, prea multe conflicte nerezolvate.

  Ernest îşi luase avânt acum, şi audienţa era atentă şi tăcută. Iar el nu se mai uita la Nan.

  — Daţi-mi voie să închei cu o ultimă idee, înainte de a vă răspunde la întrebări. Gândiţi-vă o clipă la cum evaluează cei care lucrează în domeniul psihologiei procesul de doliu după un partener. Perioada de doliu s-a încheiat cu succes? Când? După un an? Doi ani? Bunul-simţ susţine că procesul de doliu ia sfârşit când persoana îndoliată s-a detaşat suficient de partenerul mort pentru a-şi relua o viaţă funcţională. Dar e mai complicat decât atât! Mult mai complicat! Una dintre cele mai interesante descoperiri ale cercetărilor mele este că un procent substanţial din partenerii îndoliaţi – poate douăzeci şi cinci la sută – nu doar că-şi reiau viaţa sau se întorc la nivelul precedent de funcţionare, ci, în schimb, fac progrese personale însemnate.

  Ernest iubea partea asta. Publicului i se părea întotdeauna plină de semnificaţii.

  — Progres personal nu este termenul cel mai bun. Nu ştiu cum să-l numesc, poate ar fi mai bine lărgire a conştiinţei existenţiale. Ştiu doar că un anumit procent al văduvelor şi uneori al văduvilor învaţă să-şi abordeze viaţa în alt mod. Îşi dezvoltă o nouă capacitate de a aprecia lucrurile preţioase din viaţă. Şi un nou set de priorităţi. Cum s-o descriu? Ai putea spune că învaţă să trivializeze trivialităţile. Învaţă să spună nu când nu vor să facă ceva, să se dedice acelor aspecte ale vieţii care îi dau un sens: iubirea pentru prieteni apropiaţi şi pentru familie. De asemenea, învaţă să soarbă din propriile lor izvoare creatoare, să aprecieze schimbarea anotimpurilor şi frumuseţea naturii care-i înconjoară. Poate cel mai important lucru: devin conştienţi de faptul că şi ei o să moară şi, în consecinţă, învaţă să trăiască în prezentul imediat, în loc să amâne să trăiască la un moment ulterior: weekendul, vacanţa de vară, pensionarea. Pe toate acestea le descriu în detaliu în cartea mea şi fac speculaţii şi pe marginea motivelor şi antecedentelor acestei conştiinţe existenţiale. Acum, câteva întrebări.

  Lui Ernest îi plăcea să răspundă spontan la întrebări: „Cât timp aţi lucrat la cartea asta?”