„Cazurile sunt reale şi, dacă sunt reale, cum rămâne cu confidenţialitatea?” „Următoarea dumneavoastră carte?” „Cât de utilă este terapia în perioada de doliu?” Întrebările despre terapie îi erau întotdeauna adresate de cineva care făcea doliu în acel moment, şi Ernest avea deosebită grijă să trateze asemenea întrebări cu cea mai mare delicateţe. Astfel, a subliniat că doliul e autodeterminat, că persoanele care fac doliu se vor simţi mai bine fie că fac terapie, fie că nu, şi că nu există nici o dovadă că, după un an, o persoană obişnuită, care este în doliu şi care face terapie, o duce mai bine decât una care nu face terapie. Dar, ca nu cumva să pară că trivializează terapia, Ernest s-a grăbit să adauge că există dovezi cum că terapia face ca primul an de doliu să fie mai puţin dureros şi că e indiscutabil faptul că terapia este eficientă pentru oamenii care fac doliu şi simt multă vinovăţie sau furie.

  Acestea erau întrebări de rutină şi blânde – nu se aştepta la altceva de la publicul din Palo Alto nu ca întrebările arţăgoase şi iritante venite din partea auditoriului din Berkeley. Ernest s-a uitat la ceas şi i-a făcut semn gazdei sale că terminase, şi-a închis mapa cu notiţe şi s-a aşezat. După o declaraţie formală de recunoştinţă făcută de proprietara librăriei, publicul a izbucnit în aplauze furtunoase. O mare masă de oameni care-i cumpăraseră cartea l-a înconjurat pe Ernest. El a zâmbit cu eleganţă şi a semnat fiecare carte în parte. Poate că era doar o închipuire de-a lui, dar i se părea că mai multe femei atrăgătoare îl priveau cu interes şi i-au susţinut privirea preţ de câteva secunde. Nu a reacţionat: Nan Carlin îl aştepta.

  Încetul cu încetul, mulţimea s-a risipit. În sfârşit, era liber să i se alăture. Ce să facă cu ea? Să-i ofere un cappuccino în cafeneaua librăriei? Într-un loc mai puţin aglomerat? Sau poate câteva minute de conversaţie în librărie şi să renunţe la toată povestea? Ce să facă? Inima lui Ernest a început iarăşi să-i bată mai tare. S-a uitat de jur-împrejur în cameră. Unde era?

  Ernest şi-a închis servieta şi s-a grăbit s-o caute prin librărie. Nici urmă de Nan. Şi-a vârât iarăşi capul în sala de lectură, să mai arunce o ultima privire. Era pustie, cu excepţia unei femei care şedea liniştită pe scaunul ocupat înainte de Nan – femeia autoritară, zveltă, cu părul brunet şi creţ, tuns scurt. Avea o căutătură furioasă şi pătrunzătoare. Chiar şi aşa, Ernest a încercat încă o dată să-i surprindă privirea. Încă o dată, ea s-a uitat în altă parte.

 

  Patru

  Contramandarea în ultima clipă a unei şedinţe cu un pacient i-a lăsat doctorului Marshal Streider o oră liberă înainte de şedinţa săptămânală de supervizare cu Ernest Lash. Avea sentimente amestecate cu privire la această contramandare. Se simţea tulburat de profunzimea rezistenţei pacientului: nici măcar o clipă n-a crezut scuza firavă a unei călătorii de afaceri şi totuşi timpul liber era binevenit. Oricum, banii erau aceiaşi, pentru că, fireşte, o să-l taxeze pe pacient pentru şedinţă, indiferent ce scuză ar fi avut.

  După ce i-a sunat pe toţi cei care îl căutaseră mai devreme şi a răspuns la scrisorile primite, Marshal a ieşit pe mica lui terasă pentru a-şi uda cei patru bonsai aşezaţi pe o poliţă de lemn, sub fereastră: o serrisa cu rădăcini delicate, miraculos crescute deasupra pământului (un grădinar meticulos îl plantase astfel încât să crească peste o piatră şi apoi, patru ani mai târziu, îndepărtase cu mare grijă piatra), un pin alb, cu cinci ace, noduros, de cel puţin şaizeci de ani, un pâlc de nouă arţari şi un ienupăr. Shirley, soţia lui, îşi petrecuse duminica trecută ajutându-l să dea o formă ienupărului, şi acum arăta schimbat, cam ca un copil de patru ani după prima lui tunsoare adevărată. Îi tăiaseră toate mlădiţele de sub cele două ramuri principale, amputaseră o creangă rebelă care crescuse orizontal şi decupaseră din crengile copacului până îl aduseseră la o formă elegantă de triunghi scalen.

  Apoi Marshal s-a delectat cu una dintre cele mai mari plăceri ale lui: s-a uitat peste tabelele cu acţiuni la bursă din Wall Street Journal şi şi-a scos din portofel cele două piese de dimensiunea unor cărţi de credit, care îi permiteau să-şi calculeze profitul: o lupă cu care să citească minusculele caractere ale preţurilor de piaţă şi un calculator cu baterie solară. O bursă cu volum redus ieri. Nimic nu se clintise, în afară de stocul lui cel mai mare de acţiuni, Silicon Valley Bank, cumpărate în urma pontului discret oferit de un fost pacient, care crescuse cu unu virgulă doisprezece. La o mie cinci sute de acţiuni, asta însemna aproape o mie şapte sute de dolari. Şi-a ridicat privirea de pe tabelele cu acţiuni şi a zâmbit. Viaţa era frumoasă.

  Luând cel mai recent număr din The American Journal of psychoanalysis, Marshal a aruncat o privire peste cuprins, dar l-a închis repede. O mie şapte sute de dolari! Doamne, de ce nu cumpărase mai multe? S-a lăsat pe speteaza scaunului său rotitor din piele şi a contemplat imaginea oferită de cabinetul lui: gravurile de Hundertwasser şi Chagall, colecţia de pahare de vin din secolul al optsprezecelea, cu picioare delicat răsucite şi împodobite cu panglici, expuse într-o vitrină din lemn de trandafir extrem de bine lustruită. Cel mai mult îi plăceau cele trei sculpturi splendide din sticlă ale lui Musler. S-a ridicat în picioare pentru a le şterge de praf cu un vechi ştergător cu pene, pe care tatăl lui îl folosise pe vremuri pentru a îndepărta praful de pe rafturile minusculei sale băcănii de la intersecţia străzilor Fifth şi R, din Washington.

  Deşi expunea prin rotaţie tablourile şi gravurile din cuprinzătoarea sa colecţie, delicatele pahare de sherry şi sculpturile fragile de Musler îi împodobeau permanent cabinetul. După ce a verificat suporturile anticutremur ale sculpturilor de sticlă, şi-a mângâiat iubitor favorita: Muchia aurită a timpului, un vas portocaliu