Cărți «Minciuni Pe Canapea citește gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Slavă Domnului că nesocotise dorinţele soţiei lui şi cumpărase cele trei sculpturi, fuseseră cele mai valoroase obiecte achiziţionate de el. Şi probabil ultimele. Preţurile lui Musler crescuseră atât de mult, încât altă sculptură l-ar fi costat salariul pe şase luni. Dar dacă mai prindea încă o creştere a pieţei cu acţiunile lui pe indexul Standard and Poor15 aşa ca anul trecut, poate atunci -, dar bineînţeles că cea mai bună sursă de informaţii a lui fusese destul de lipsită de consideraţie încât să pună capăt terapiei. Sau poate când cei doi copii ai lui o să termine facultatea şi o să-şi ia diploma de licenţă, dar asta se va întâmpla peste cel puţin cinci ani.
Unsprezece şi trei minute. Ernest întârzia, ca de obicei. Marshal îl superviza peste doi ani şi, deşi Ernest plătea cu zece la sută mai puţin decât un pacient, Marshal aştepta aproape totdeauna cu nerăbdare şedinţa săptămânală cu el. Tânărul medic reprezenta o pauză revigorantă în mijlocul zilei lui pline de cazuri clinice, un elev perfect: mereu în căutarea adevărului, cu o minte strălucită, receptivă la idei noi. Un învăţăcel care poseda o curiozitate imensă şi o ignoranţă pe măsură cu privire la psihoterapie.
Deşi Ernest era cam bătrân – avea treizeci şi opt de ani – pentru a mai fi încă supervizat, Marshal considera acest lucru un atu, nu o slăbiciune. În timpul rezidenţiatului în psihiatrie, care se încheiase cu mai mult de zece ani în urmă, refuzase cu îndârjire să înveţe câte ceva despre psihoterapie. În schimb, dând atenţie chemării sirenei psihiatriei biologice, se concentrase asupra tratării farmacologice a bolilor psihice şi, după rezidenţiat, alesese să petreacă mai mulţi ani într-un laborator de cercetare, specializându-se în biologie moleculară.
Ernest nu era singurul care făcuse asta. Majoritatea colegilor lui procedaseră la fel. Cu zece ani în urmă, psihiatria părea la un pas de a face descoperiri majore în biologie, în privinţa cauzelor biochimice ale bolilor psihice, în psihofarmacologie, punând în practică noi metode vizuale de studiu ale anatomiei şi funcţionării creierului, în psihogenetică şi identificarea iminentă a locaţiei cromozomilor genelor specifice fiecăreia dintre tulburările mintale majore.
Dar Marshal nu s-a lăsat influenţat de aceste noi descoperiri. La şaizeci şi trei de ani, era de multă vreme psihiatru şi trăise multe asemenea perioade entuziaste. Îşi amintea cum veniseră, val după val de optimism extatic (şi de dezamăgiri ulterioare) când apăruseră Thorazine, psihochirurgia, Miltown, Reserpine, Pacatal, LSD, Tofranil, litiul, Ecstasy, beta-blocantele, Xanax şi Prozac – şi n-a fost surprins să vadă o parte din avântul biologiei moleculare începând să se diminueze, când multe ipoteze extravagante ale cercetărilor nu s-au adeverit şi când oamenii de ştiinţă au început să-şi dea seama că poate, până la urmă, încă n-au localizat cromozomul defect care se află în spatele fiecărui gând corupt. Săptămâna trecută, Marshal participase la un seminar sponsorizat de universitate, în care cei mai de vază oameni de ştiinţă şi-au prezentat în faţa lui Dalai Lama ultimele descoperiri importante. Deşi nu era adeptul unei viziuni non-materialiste despre lume, s-a amuzat de reacţia acestuia la noile fotografii ale atomului prezentate de cercetători şi la siguranţa lor că nu exista nimic în afară de materie. „Dar cum rămâne cu timpul?” a întrebat Dalai Lama pe un ton blajin. „Aţi reuşit să vedeţi moleculele lui? Şi, vă rog, arătaţi-mi fotografiile cu imaginea sinelui, simţul trainic al imaginii de sine.”
După ce a lucrat ani de zile ca cercetător în psihogenetică, Ernest s-a scuturat de vraja cercetării şi a politicii academice şi şi-a făcut un cabinet particular. Doi ani a lucrat doar ca psihofarmacolog, primind pacienţi la consultaţii de câte douăzeci de minute şi prescriindu-le tuturor medicamente. Încetul cu încetul, şi aici Seymour Trotter a jucat un rol important, Ernest şi-a dat seama de limitările, ba chiar de vulgaritatea tratamentului medicamentos aplicat tuturor pacienţilor şi, sacrificându-şi patruzeci la sută din venituri, s-a îndreptat din ce în ce mai mult către practica psihoterapeutică.
Aşa încât era un punct în plus pentru Ernest faptul că acum apela la supervizarea unui expert în psihoterapie şi plănuia să se înscrie la institutul de psihanaliză. Marshal s-a cutremurat gândindu-se la toţi psihiatrii şi, de asemenea, la toţi psihologii, asistenţii sociali şi consilierii care practicau terapie fără o formare psihanalitică propriu-zisă.
Ca întotdeauna, Ernest a dat buzna în cabinet, întârziind exact cinci minute, şi-a turnat o ceaşcă de cafea, s-a prăbuşit în scaunul italienesc de piele albă al lui Marshal şi a scotocit în servietă după însemnările lui clinice.
Marshal încetase să se mai intereseze de cauzele întârzierilor lui Ernest. Luni întregi, fără nici un succes, îl chestionase în legătură cu ele. Odată Marshal chiar a ieşit din clădire şi a cronometrat cât îi ia să parcurgă pe jos distanţa de un cvartal dintre cabinetul sau şi cel al lui Ernest. Patru minute! Întrucât şedinţa lui Ernest începea la 11:00 şi se termina la 11:50, ar fi avut suficient timp, chiar cu o pauză pentru a se duce la toaletă, să ajungă la oră fixă. Dar întotdeauna intervenea câte ceva, pretindea Ernest: un pacient pleca mai târziu sau avea de dat un telefon sau îşi uita însemnările şi era nevoit să fugă înapoi la cabinet. Mereu apărea câte ceva.
Şi acel ceva era, evident, o formă de rezistenţă. Să plăteşti o grămadă de bani pentru cincizeci de minute şi să iroseşti sistematic zece la sută din acei bani şi din timp, se gândea Marshal, e evident o dovadă standard de ambivalenţă.
În mod normal, Marshal ar fi fost de neclintit în insistenţele lui
