de a explora în profunzime întârzierea. Dar Ernest nu îi era pacient. Nu chiar. Supervizarea se situează pe terenul neutru dintre terapie şi educaţie. Există situaţii când un bun supervizor trebuie să ajungă sub materialul clinic şi să sondeze în străfunduri, căutând motivaţiile şi conflictele inconştiente ale elevului. Dar, fără un contract specific, existau anumite limite pe care un supervizor nu putea să le depăşească.

  Aşa încât Marshal a renunţat la acest subiect, deşi îi transmitea mesajul în continuare, terminând invariabil şedinţele de supervizare de cincizeci de minute exact la ora stabilită, aproape la secundă.

  — Am multe de discutat, a început Ernest. Nu ştiu sigur de unde să încep. Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Nu s-a mai întâmplat nimic important cu cei doi pacienţi despre care discutăm de obicei. Tocmai am avut şedinţele zilnice cu Jonathan şi Wendy. Se descurcă bine.

  — Vreau să descriu o şedinţă cu Justin, în care a apărut o mulţime de material contratransferenţial. Şi, de asemenea, o întâlnire cu o fostă pacientă, aseară, într-o librărie, la o prelegere despre o carte.

  — Cartea încă se vinde bine?

  — Librăriile încă o expun. Toţi prietenii mei o citesc. Şi am avut câteva recenzii bune, una a apărut săptămâna trecută în raportul de specialitate AMA16.

  — Minunat! E o carte importantă. Am de gând să-i trimit un exemplar surorii mele mai mari, care şi-a pierdut soţul vara trecută.

  Ernest s-a gândit să spună că i-ar face plăcere să-i dea un autograf pe carte şi o mică dedicaţie personală. Dar cuvintele i-au îngheţat în gât. I se părea o obrăznicie să-i zică aşa ceva lui Marshal.

  — Bun, hai să trecem la treabă… Justin… Justin… Marshal şi-a răsfoit însemnările. Justin? Aminteşte-mi. Nu era obsesiv-compulsivul ăla care vine de multă vreme la tine? Cel cu multe probleme în căsnicie?

  — Mda. N-am mai vorbit despre el de multă vreme. Dar îţi aminteşti că am discutat în detaliu mai multe luni de zile despre tratamentul lui.

  — Nu ştiam ca te mai vezi cu el. Am uitat – care a fost motivul pentru care nu am mai supervizat cazul?

  — Păi, ca să fiu sincer, adevăratul motiv este că mi-am pierdut eu interesul pentru el. Mi-a devenit clar că nu putea să progreseze mai mult. N-am făcut cu el terapie în adevăratul sens al cuvântului… Mai mult l-am susţinut. Şi totuşi vine în continuare, de trei ori pe săptămână.

  — L-ai susţinut – trei şedinţe pe săptămână? Asta-i o grămadă de susţinere.

  Marshal s-a lăsat pe spătarul scaunului şi s-a uitat lung în tavan, aşa cum făcea întotdeauna când asculta cu mare atenţie.

  — Păi, îmi fac griji din cauza asta. Dar nu ăsta e motivul pentru care vreau să vorbesc astăzi despre el, deşi putem foarte bine să ne ocupăm şi de asta. Pare că nu reuşesc să-i reduc din timpul acordat – adică trei şedinţe pe săptămână, plus un telefon sau două!

  — Ernest, ai vreo listă cu pacienţi în aşteptare?

  — Una scurtă. De fapt, un singur pacient. De ce? Dar Ernest ştia exact unde voia să ajungă Marshal şi admira modul în care îi punea întrebări grele cu o perfectă încredere în sine. Era dur, al naibii!

  — Păi, ideea mea este că mulţi terapeuţi sunt atât de speriaţi să nu rămână cu o oră liberă, încât, inconştient, îşi fac pacienţii dependenţi de ei.

  — Sunt stăpân pe situaţie. Şi discut regulat cu Justin despre faptul că ar trebui să mai reducem din numărul de ore. Dacă aş ţine un pacient în terapie doar de dragul portofelului meu, n-aş dormi prea bine noaptea.

  Marshal şi-a înclinat uşor capul, sugerând că deocamdată era mulţumit de răspunsul lui Ernest.

  — Acum vreo două minute ai zis că nu credeai că ar putea să progreseze mai mult. La timpul trecut. S-a întâmplat ceva care te-a făcut să te răzgândeşti în privinţa asta?

  Marshal era un ascultător excelent, reţinea absolut totul. Ernest s-a uitat cu admiraţie la el: părul blond-ruginiu, ochii vioi, închişi la culoare, tenul fără imperfecţiuni, corpul ca al unui bărbat cu douăzeci de ani mai tânăr. Fizicul lui Marshal era ca şi sufletul lui: fără grăsime, fără zbârcituri, numai muşchi. Pe vremuri jucase ca fundaş în apărarea echipei Universităţii Rochester. Bicepşii lui groşi şi bine conturaţi şi braţele sale pistruiate îi umpleau complet mânecile jachetei – era tare ca piatra! Tare ca piatra şi din punct de vedere profesional: nici o zbârcitură, nici o îndoială, mereu sigur pe el, mereu sigur de cum e cel mai bine să facă. Câţiva dintre ceilalţi analişti în formare aveau şi ei un aer de siguranţă – o siguranţă dată de ortodoxie şi convingeri clare – dar nimeni nu era ca Marshal, nimeni nu mai vorbea cu o asemenea autoritate flexibilă şi avizată. Siguranţa lui izvora dintr-o altă sursă, o tărie instinctivă a corpului şi a minţii, care spulbera orice îndoială şi care, invariabil, îl ajuta să conştientizeze instantaneu şi cu fineţe aspectele de ansamblu, încă de la prima lor întâlnire, cu zece ani în urmă, când Ernest a auzit o prelegere de-a lui Marshal despre psihoterapia psihanalitică, l-a considerat pe Marshal un model demn de urmat.

  — Ai dreptate. Ca să te aduc la zi, trebuie să mai povestesc puţin şi din urmă, a zis Ernest. Poate îţi aminteşti că, încă de la început, Justin mi-a cerut explicit să-l ajut să-şi părăsească soţia. Tu ai fost de părere că m-am implicat prea mult, că divorţul lui Justin a devenit misiunea mea şi că am luat legea în propriile-mi mâini. Asta a fost când ai spus despre mine că sunt „nechibzuit ca terapeut”, îţi aminteşti?

  Marshal îşi amintea, fireşte. A încuviinţat din cap zâmbind.

  — Ei bine, aveai dreptate. Eforturile mele erau canalizate într-o direcţie greşită. Tot ce făceam pentru a-l ajuta pe Justin să-şi părăsească soţia sfârşea prost. De câte ori era la un