— De…

— E bine, mă…

Stere se gândea aproape cu pizmă că nu va avea poate niciodată atâţia bani să-şi facă o prăvălie ca a lui Pandele, să ţină servitori şi să cheme musafiri, să bea vin scump cu ei…

— Dac-o să fii deştept, o s-ajungi bine! a mai spus.

Se îndoia, sau cine putea să ştie? Jupânului îi venise uşor, fusese neam de neamul lui negustor. Cu ce moştenise, cu ce mai strânsese, că era om hotărât, adunase avere frumoasă. Dar el? Altceva e să pui cărămidă pe cărămidă şi altceva să aşezi temelie. Poate copilul lui, dacă i-o ajuta Cel-de-sus.

Domnul Vasiliu aruncase fumul pe nări, tuşise scurt, stins şi îşi potrivise în jurul gâtului un fular alb, de mătase. Buzele i se ascuţiseră într-un râs tăinuit. Ghicise ce voia Stere, dar aştepta ca acesta să-l roage.

— Ei?

Cârciumarul îşi luase inima în dinţi şi zisese:

— Îmi trebuie zece mii de lei…

Se făcuse tăcere. Se auziră iar bătăile ceasului. Afară se mişcau pomii. Coroanele lor atingeau ferestrele.

— E o sumă mare. Nici nu ştiu dacă am atâta în casa de bani.

Stere îngheţase.

— … Dar, oricum, să vedem…

Se însufleţise.

— Te cunosc, am încredere, dar banul e ochiul dracului: dai – n-ai!

— Jupâne, ajută-mă, ştii ce credincios ţi-am fost, că nu ţi-am ieşit din voie şi n-am să te uit… Păcat de cârciumă…

— Ştiu eu?

Mâinile îi tremurau şi păreau străvezii sub lumina palidă a lămpii. Tăcu câteva minute, muşcându-şi buzele, gânditor. Când ridică privirile, în ochi îi strălucea o undă de şiretenie.

— Totul ar fi cum ar fi, spuse, dar mai e un chichirez… Lăsă vorba la jumătate, parcă ostenit… Eu dau banii cu dobândă. Ţie n-am să-ţi iau cine ştie ce, ai fost omul meu, dar nici aşa, degeaba! Zece mii de lei împrumutaţi de un negustor pe o vreme ca asta e ca o mână moartă. Facem poliţă, iscăleşti, eu îţi număr banii pe loc. Cu alţii n-aş îndrăzni. Fără girant, nu dau un pol.

— Domnu Vasiliu, las actele casei…

— Nu-i nevoie.

Se ridică de la locul lui, îşi puse nişte papuci de pâslă şi deschise casa de fier, zidită într-un perete. Numără suma de două ori cu spatele la el şi, când se întoarse la masă, mai adăugă:

— Învaţă de la mine. Nu-ţi bate joc de bani. Când ai o mie, înmulţeşte-o! Seamănă, dar şi culege. Dobânzile sunt sfinte: banii tăi sunt banii tăi. Din procente faci alţii…

Îşi scutură ţigaretul, mai răsfoi o dată în faţa lui hârtiile de o mie şi, înainte de a i le întinde, îi spuse:

— De obicei iau douăzeci la sută. Ţie nu-ţi cer atât. Zece la sută, e bine? Banii mi-i înapoiezi într-un an. Cum vrei: câte o sută, câte o mie, toţi odată, dar când se împlineşte termenul, gata! N-ai plătit, te execut! Tu mă ştii. Peştele mare înghite pe cel mic! Am avocaţi, judecători, nu merge! Dai până la ultimul sfanţ înapoi!

Banii miroseau frumos a cerneală. Lui Stere i se făcuse frică. Poliţe nu iscălise niciodată şi ştia că nu merge să te joci cu banii când aveai de-a face cu oameni ca Pandele. De împrumutat, era uşor să împrumuţi, dar era mai greu să pui leu pe leu şi să înapoiezi suma.

Totuşi întinse mâna şi numără şi el. Erau nouă mii.

— Mi-am oprit dobânda, i-a zis jupânul. Aşa e la mine, iscăleşte.

Şi i-a pus în faţă poliţa, pe care scrisese cu mâna lui, cu litere de-o şchioapă, numele, adresa, suma împrumutată în litere şi cifre, şi termenul datoriei.

— Dumnezeu să-mi ajute!

— Să-ţi ajute, mă băiatule, că te ştiu destoinic, dar, până să te-ajute el, ajută-te tu. Pune umăru, nu sta ca proasta…

Pe urmă l-a ispitit cui vinde, ce câştig scoate pe zi. Îl ascultase, stăruise şi la urmă zisese:

— Băiatule, acolo-i treabă de făcut. Zici că se ridică mahala nouă la tine, în Cuţarida?

— Da.

— Asta-i pâinea negustorului! Dar de-ale mâncării vinzi ceva? Coloniale, delicatese? Tu ştii cum e la noi. Băcănie, lucruri de băcănie?

— Eh, m-am gândit eu la astea, n-avea dumneata grijă, dar…

— Ce, dar?

— De, ştiu eu? O merge? Că aşa-mi spuneam: mai aşez nişte rafturi ca lumea, mai scriu două litere pe geam, şi gata muşteriii. Ce, parcă nu mă pricep, că de la dumneata am învăţat…

— Aşa, mă, aşa…

— Reclama e sufletu comerţului!

— Mă, da eşti cam posac, mă! Mai deschide şi tu gura, trăncăneşte, bea cu clientul la cot, ce-ţi pasă! El plăteşte! Zice el că-i bine, tu zi la fel. Zice el că-i rău, rău este! Nu-l încontra! Muşteriul tău, stăpânul tău! Mai aduci vorba, încerci: „Mă nea cutare, dacă v-aş căra eu şi nişte zahăr pentru copilaşi, acadele, ba făină, că n-aveţi, niţel mălai, pastramă, ce nu trebuie la casa omului? Sare, borş, să facă nevasta, aici e aici!” De la lucru mic ies banii! Ascultă ce zic oamenii, pe urmă bagi capital în fleacurile astea şi să-mi spui mie cuţu dacă nu ţi-o place.

— Ştiu, jupâne, ştiu…

— Păi dacă ştii, de ce nu chemi, mă, zugravul să-ţi scrie pe uşă: Bun, curat şi ieftin? Cumpără-ţi un cântar, fii cinstit, că omul la asta se uită, cum îi pui punga în palanţă! La preţ arde-l, că nu ştie. Tu iei zahărul cu zece lei, i-l dai cu paisprezece. Ies patru leişori la chil! Uşor. Zici că-i puţin? Nu-i nimic. Patru şi cu patru fac opt şi cu opt şaisprezece, nu bagi de seamă, la săptămână să te văd: doi de colea, trei de colo, ei? Îţi faci suma, şi asta pe deasupra! Câştigul de la băutură e altăceva…

Se însufleţise, vorbea repede, aprins, cu dragoste. Aşa făcuse el banii. Totul e să te zbaţi, să nu te laşi, şi, pe urmă, Stere nu era un ageamiu. Jupânul zicea:

— … banul e ochiul dracului. Dacă nu ştii să umbli cu el, e mort! Nu mişcă, gata! Cum îl faci să umble, fată, se îngraşă, aduce sutele pe sârmă! Bagă în cap ce-ţi spun, că-mi place de tine, nu lăsa miile în tejghea! Asta-i moartea francului! Când stă, cocleşte, prinde rugină! Iei azi o sută din vânzare, n-o