pune sub saltea, dă fuga a doua zi la piaţă cu ea, cumpără ceva, adu la prăvălie. Iar mai vinzi, iar mai cumperi. Marfa nu se strică niciodată dacă ştii s-o conduci. Cârciumăritul e ca la moară, macină într-una şi te-alegi cu ce curge. Pierzi la unele, altfel nu se poate, curaj să ai, vin alte câştiguri. Numai în brâu să nu ţii banii!

Stere ascultase cu trei urechi. Pandele ostenise. Îşi îndopase ţigaretul din nou şi tăcuse. Cârciumarul mai avea de adăugat ceva.

— Jupâne, la mine e lume săracă, nu prea au parale. Şi-au făcut casele din te miri ce.

Pe buzele subţiri ale lui Pandele trecuse un zâmbet.

— Ce dacă sunt săraci? Nu se spală, nu mănâncă? De unde cumpără mălaiul, săpunul? Nu de la tine, de la altul! N-au bani totdeauna? Nu-i nimic. Dă-le pe datorie, te-am mai învăţat. Datoria e ca buba coaptă, de ce-o laşi, d-aia creşte. Îl ştii cu leafă, fă-i loc în carnet! Azi îi dai, mâine-i dai, el nu zice nu! Tu scrii! La ziua lor, scoţi socoteala: atât şi-atât! Trebuie să plătească! Altfel nu le mai dai şi, când i-ai obişnuit, e greu să-i mai dezveţi. Socotelile ştii cum se fac. Tragi din condei. Din şase, ies şaisprezece. Ce, adică, dacă ei ar fi în locul tău, n-ar face la fel? Dacă le place, că n-o să cânte cocoşul tău pe gardul lor! N-ai să te duci să le ceri. Fă cum îţi spun!

După vreun ceas, Stere plecase. Afară, soarele ardea puternic. Privise casele din centrul oraşului, spoite cu var trandafiriu şi împodobite cu flori de piatră. Ici-colo se ridicau clădiri noi, cu mai multe etaje. Bucureştiul era plin de schele şi el ştia lucrurile de preţ din fiecare odaie, urcase pe scări tăinuite, umblase, bătuse la uşi, uneori faţadele înnegrite de vreme, cu urme vinete de ploaie, ascundeau camere cu covoare moi şi perdele de pluş în desene curioase, în care leneveau femei frumoase şi câini, unde se benchetuia şi se zvârleau banii. Toate aceste lucruri la un loc îl stârneau şi îi făceau o poftă sălbatică de viaţă.

A doua zi era la primărie. Clădirea cenuşie, înaltă, cu geamuri largi şi posomorâte se vedea încă de departe, peste podul de piatră al Dâmboviţei. Scările erau pline de oameni, urcând şi coborând grăbiţi, vorbind tare. Intră pe coridoarele lungi şi reci şi se pierdu în acel du-te-vino. Greşi scările şi uşile, deşi nu venea prima oară pe aici. Mulţimea îl aruncă de colo-colo. Se agăţă de braţul unui uşier şi-i strecură un bacşiş în palma primitoare, întrebând de unde ar putea să scoată o autorizaţie pentru coloniale şi delicatese. Se gândea că mare lucru nu trebuie să fie, dar, cum nu cunoştea decât serviciul actelor de liberă desfacere a băuturilor spirtoase, merse mai greu puţin. Omul de serviciu îl trimise de la Ana la Caiafa, şi el ameţi de atâta gălăgie, numărând treptele. Odăile în care intra erau pline de dosare şi aerul cenuşiu şi stătut mirosea a tutun prost şi a hârtie veche. Deasupra birourilor scrijelate, nevopsite, ardea un bec galben. Lumina de afară părea şi mai ştearsă. Aşteptă în câteva locuri la uşă. Funcţionarii aveau feţe încordate, ochelari mari, legaţi cu şireturi şi mânecuţe de satin lucios până la coate. Lui i se păruse că oamenii aceştia dezleagă lucruri încurcate, de nedesluşit. Tuşeau scurt, se mai uitau la el, dar nu-l întrebau ce caută. Foile îngălbenite foşneau mai departe. Cârciumarul îşi spunea că nu se face să-i superi decât cu bani şi privea mai departe, răbdător, prin ferestrele deschise, zidul verde din faţă, acoperit cu iederă. De afară se auzea fierberea oraşului, stins ca într-o apă. Uşile se deschideau şi se închideau, veneau alţi oameni, salutau cu voce tare, dădeau mâna cu funcţionarii, apoi plecau cu treaba făcută.

Se apropia prânzul, şi el tot lângă praguri. Cei de la birouri scoteau pachete cu mâncare. Muşcau cu poftă, se uitau pe ferestre osteniţi. Aprindeau apoi câte-o ţigară. Începuseră să vorbească de-ale lor, râdeau. I se făcuse foame trăgând pe nas mirosul de mezeluri proaspete şi de muştar. Îl dureau picioarele stând rezemat de ziduri. În cele din urmă, se apropie de o masă plină cu hârtii. „Cu ruşinea nu faci treabă în viaţa asta”, îşi zise.

— Nu vă supăraţi, se adresă unuia cu ochelari, aş vrea să scot o autorizaţie…

Omul din faţă ridicase privirile, mai scrisese ceva la repezeală într-un registru şi mormăise:

— Ce fel de autorizaţie?

— Sunt negustor şi vând numai băuturi, aş vrea să deschid şi băcănie dacă se poate.

Funcţionarul îl cântări repede câte parale face şi se ridică:

— Cum nu? Se face, se face!…

— Da?

— Dacă te servesc eu!? Îmi dai voie: Iliescu, arhivar… Şi când îţi trebuie?

— Păi, cât mai repede…

Celălalt îşi frecase palmele pătate de cerneală şi râsese.

— De, se face, dar trebuie să mişti din urechi!

Şi făcu un semn din degetele uscate.

— Mişc! Cum să nu, numai să scap!

Pentru atâta lucru pierduse o dimineaţă întreagă! Parcă nu ştia el cum se trăieşte, cum să nu ştie…

— Bine, atunci scrie dumneata colea o cerere cum ţi-oi spune eu şi las-o aici. Se face, se face…

L-a ascultat, a scris, a mai dat pe acolo, la o săptămână avea patalamaua.

S-a pus pe treabă. L-a chemat pe Matei. Auzise de la femeia lui că e tâmplar. L-a întrebat dacă nu voieşte să câştige şi el un ban. Ăsta, cum să nu vrea? S-au tocmit. Ziua se mărise, când ieşea de la lucrul lui, s-apuca de ciocăneală. Scule se mai găseau pe acasă, ba o rindea, mai un fierăstrău. A cumpărat materialul şi într-o săptămână Matei i-a dat gata rafturile. Banii câştigaţi tot la negustor în tejghea au rămas. I-a băut cu Spiridon şi cu Chirică. Pe urmă cârciumarul a plecat la târguit, a umplut prăvălia cu făină şi cu mălai, a cumpărat salam şi zahăr, calupi de săpun, drojdie de bere, lumânări de seu galben, o terezie cum trebuie şi a scris şi o firmă nouă: COLONIALE ŞI DELICATESE. La Stere. A aşezat-o pe o rână a casei, să se vadă de departe. Au aflat vecinii, lucrătorii, gunoierii