şi lăptarii. Iar s-au pus pe vorbă. Se întindea negustorul. Cu încetul, muierile s-au apropiat de rafturile vopsite proaspăt, au privit făina şi zahărul şi au început să cumpere. Se apropia Paştele şi prăvălia se golise. Stere a tocmit un camion, l-a umplut şi iar a îndopat rafturile. Îi plăcea şi Linei să aibă de toate, să cântărească, să ţină socoteli cu creionul chimic pe hârtie şi să dea restul. Se deprinsese. Era frumos cârciumăritul. O îmbăta şi pe ea sunetul pieselor galbene de cinci lei, adunate în tejgheaua cea nouă de tablă. Câteodată îşi uita mâna în bani, mângâind alama sunătoare. Până vorbeau lucrătorii, îi aşeza frumos, fişic după fişic, apoi îi răsturna pe o parte, să zdrăngăne. Îi era uşor acum să toarne ţuica în cinzecuri şi să umple litrele cu vin. Gunoierii deschideau uşa, deasupra căreia Stere atârnase un clopoţel. Acesta suna de câte ori intra cineva. Zgomotul vocilor amestecate, mai puternice sau mai scăzute, îi dădea o ameţeală plăcută. Parcă toată casa era plină. Adunătura pestriţă se însufleţea pe măsură ce le împărţea mai multă băutură. Mitilicul aromea. Aburii de rachiu miroseau adânc, a prună, ca un parfum vechi, amestecându-se cu fumul de tutun, tare şi iute. Lumina se încenuşa şi rafturile abia se mai vedeau. Clinchetul paharelor ciocnite, izul de vin risipit pe mesele de fag, toate o făceau să fie veselă fără să ştie de ce. Când venea bărbatul în prăvălie, îl lăsa la tejghea şi aştepta comenzile răstite ale muşteriilor ameţiţi.

— Mai adu un chil! striga vreun lucrător cu hainele lustruite de cărbune.

Ea înfigea pâlnia în gâtul unei sticle, răsturna damigeana grea şi pântecoasă până o umplea şi aşeza triftărul la locul lui, pe un raft. Oamenii o priveau. Nu îndrăznea niciunul s-o atingă cu vreun cuvânt. Simţeau ochii cârciumarului urmărindu-i şi le pierea graiul.

Zilele treceau repede. Seara, Lina aprindea lămpile. Stere cumpărase vreo trei. Fitilul lor lat şi înalt dădea o lumină blândă.

— Bună seara! îşi urau mesenii unul altuia şi beau mai departe.

Ştiuse bărbatu-său ce ştiuse: vadul era bun. Soseau mereu alţi clienţi, aduşi de cei vechi, care lăudau rachiul. Cârciuma era în trecere. Până în Griviţa, ceferiştii făceau un ocol scurt şi se înfruptau. Lucrătorii unde să-şi spele gâturile de praf? Iar gunoierii, după ce descărcau zece-unsprezece camioane, cărau pe şoferi şi îşi lăsau banii negustorului. Ba se învăţase şi chivuţele să tragă câte o duşcă. Se mai îmbăta câte una, o scoteau măturătorii pe braţe afară, strângându-i fustele.

Lume necăjită! Câştigau puţin, aveau acasă copii, şi ce să le dea de mâncare? Stere nu se supăra. Nu alegea banii. N-avea unul, îl scria pe-o hârtie. Lina se amestecase şi ea:

— De ce să le dai, Stere, pe datorie?

— Nu fi proastă. Tot la mine trag. Băutura e ca lucru de leac: şi de te-ai făcut sănătos, tot ai mai vrea. Şi, apoi, îi mai încurc la socoteală: bea unul cinci ţuici, eu îi trec şase. El de unde să ştie? La plată, zic: „Atâta face!” Dă, că nu simte. Jupânul meu spunea, Dumnezeu să-l ţină: „Lasă pe alţii să se înghesuie la petreceri. Tu strânge bani şi-ai să vezi pe urmă ce bună ziua capeţi, că golaşi sunt destui!”

Femeii nu i se mai părea ca altădată, urât şi posac. Trecuseră amândoi prin multe. Când au ridicat casele, avuseseră şi o cumpănă. Stere nu voia s-o scrie şi pe ea în actul făcut. Ba ieşise şi cu ceartă. Asta fusese în ziua când veniseră antreprenorii cu planurile. Erau doi domni graşi, cu dinţi de aur. Îmbrăcaţi bine. Ţineau la subsuoară genţi mari, pline de hârtii. În degetele groase, purtau inele scumpe, împletite, cu pietre roşii ca para focului. Căutaseră în maldărul de acte şi scoseseră desenele pline pe margini de linii şi cifre. Unul le spunea, ei, lui Stere şi dogarului, care era de faţă:

— Aici o să fie prăvălia, aici odăile, magaziile, privata, gardul…

Îi plăcuseră hârtiile foşnitoare. Bărbatul o întrebase:

— Îţi place? Asta o să fie casa noastră. Ce credeai?

Ea îşi aruncase privirea peste liniile încâlcite şi vorbele lui Stere o făcuseră să roşească de mulţumire. Antreprenorii socoteau cu voce tare:

— Adaugă cuiele, tabla, duşumeaua, fierul…

Roşioară se apropiase şi o întrebase:

— Pe tine te-a pus în acte?

— Nu ştiu, el umblă singur, îi răspunse puţin nedumerită.

Taică-său se întorsese tulburat lângă ceilalţi.

Spre seară rămăseseră numai între ai lor. Venise şi maică-sa. Dogarul a zis de-a dreptul:

— Sterică tată, eu am uitat să te întreb: pe Lina ai pus-o în actul casei?

Se făcuse linişte.

— În actul casei? se mirase cârciumarul.

Nu-i trecuse prin minte. Şi o dată se încruntase. Ce, adică n-aveau încredere în el?

— Apăi, locul cu casa e totuna?

— Este.

— Păi dacă este, ce mai vorbă! Parcă o să stau numai eu în casă?

— Doamne fereşte, de ce v-aţi luat?

— Atunci?

Socrul nu ştia ce să spună.

— De, eşti omul meu, ginerele meu, însă ar fi bine să fie şi Lina în acte…

— Ei, actele… Dar ce, fuge cineva? O s-o dea cineva afară pe nevastă-mea din casele noastre?

— Nu, sigur că nu, dar ştii, e mai bine…

— Eu sunt om serios! retezase Stere aproape supărat.

Se opintiseră. Meşterul văzu negru înaintea ochilor. Înţelesese unde bătea negustorul. O luase uşor, să nu-l necăjească:

— Măi Sterică…

— Da.

— Ia pune colea un pahar de vin.

Ginerele îi turnase. Lina cu mă-sa tăceau mâlc. Pe urmă, cârciumarul le spuse la toţi că de când se află lumea era lucru cunoscut că averea se scrie pe numele bărbatului. Ce să caute muierile în acte? Ele nu se pricepeau. Şi taică-său, şi cumnaţii lui de la ţară aşa pomeniseră: averea femeii se stinge într-a bărbatului. El e stăpân în casa lui. Şi are o datorie sfântă: să-şi ţină nevasta şi pe ai săi. Dacă ştia socrul altfel, să-i spuie.

— Că eu pentru cine mă zbat? îl întrebase. Vreau să ne facem un rost în lume. Îmi este dragă fata dumitale şi vreau să trăim mai bine. Ne-ai dat bani de zestre, vezi ce fac cu ei! Plec undeva?

— Nu.

— Sunt cununat cu Lina?

— Eşti.

— Atunci? Vezi doar că trag la gospodărie: cârciumă de zid, odăi, tablă de zinc pe casă, magazii, gard, am mai mărit locul şi Dumnezeu să