— Să fiţi sănătoşi!

— Şi dumneavoastră! Şi atunci? Ce înseamnă?

Dogarul se încurcase. Avea şi el cuiul lui. Treabă încâlcită.

— Mă Sterică, spusese, măi băiete, e fii-mea, mă, şi nu vreau s-o văd pe drumuri, mâine-poimâine, că banii i-am muncit, mă Sterică, nu i-am furat! Cu palmele astea două, mă…

— Şi lumea-i rea, maică, se amestecase şi soacra.

În cele din urmă, Stere primise cu jumătate gură:

— Bine, tată, să mă mai gândesc şi dacă o fi nevoie o s-o pun şi pe ea în acte, dar eu ziceam că treaba se face bărbăteşte: mi-ai dat zestre, eu ridic casă! A mea-i nevasta, a mea-i casa! S-o întrebăm şi pe Lina: vrea s-o pun în act, o pun! E zestrea ei! Eu nu-i vreau răul! D-aia am luat-o, să ne aşezăm pe un temei, să nu ne râdă lumea! Eu sunt negustor, ştiu ce-i banul! Nu-mi bat joc de el. Mi-ai dat ce mi-ai dat, dar ce, crezi că mi-ajunge? Ai văzut bine cât mi-a cerut pentru materiale, cât pentru lucru.

— Am văzut.

— Dă la măsurător, dă la autorizaţie, dă pe petiţii, izvor să fie, şi tot se termină. Mă bag dator, dar tot nu mă las, casă trebuie să fac, să se cunoască cine a venit întâi aici, în Cuţarida! Jupânul meu îmi zicea: „Bă, lăcomeşte-te, da când e vorba să faci treabă pentru tine, fii larg la buzunar! Dă cu inima deschisă.”

— Eu te las, încheiase Marin Roşioară, mai sfătuieşte-te şi cu Lina, întreab-o şi pe ea cum ai zis şi, dacă ţi-o spune la fel, du-te la tribunal şi scrie-o în acte, să fiu cu inima împăcată!

Stere mai aruncase:

— Pe urmă, ia gândeşte-te, altă umblătură, alţi bani pe timbre, alte bacşişuri, de astea ne arde nouă acum? Spune şi dumneata!

— Nu-i nimic, umblă moşneagul după asta! zisese soacra.

Şi rămăsese cu fata s-o hotărască. Mă-sa o bătuse la cap vreun ceas, de nu mai isprăvea. Să nu fie proastă să se lase cu una, cu două, că ea nu cunoaşte la oameni: o dată o lasă negustorul, şi rămâne cu buza umflată; să ţină morţiş să fie trecută în actul casei, că ce e scris n-are moarte!

Dar pe Lina o furase viaţa şi grijile lângă bărbat. Îl auzea noaptea cum se scoală şi dă ocol casei. Tot câineşte dormea cârciumarul. Păzea avutul cu nelinişte. De afară se auzeau glasurile zidarilor, care nu se mai ogoiau. Ea vedea urmele focurilor pe zidurile roşii de cărămidă şi o cuprindea o mândrie de neînţeles. Când puseseră temelia, bărbatul îi întinsese doi bani de argint, să-i aşeze sub prima cărămidă, după obicei. Pereţii creşteau sub ochii lor şi îşi dăduse seama că de acum nu mai ţinea de părinţi, ci de omul ăsta ursuz şi puternic.

Într-o zi a îndrăznit, după îndemnul mă-si, să-l întrebe:

— Ce-ai făcut cu actele? M-ai scris şi pe mine?

Întâi el tăcuse îndârjit, apoi rostise scurt:

— Te-ai făcut şi tu a dracului?

De atunci nu se mai încumetase să-l întrebe ceva. Îl simţise multă vreme ca pe un străin, duşmănos. La vreo săptămână, într-o seară, pe când şedeau amândoi la masă, el a certat-o cu blândeţe:

— Măi femeie, de ce nu mă laşi tu să fac treabă? Că eu una am învăţat: e rău să te laşi sfătuit de muieri. Ce ţi-a băgat mă-ta-n cap? Să te trec în acte? Eu te trec, nu zic nu… dar la ce-ţi foloseşte? Nu eşti nevasta mea? Nu le stăpânim noi casele? Nu sunt eu bărbatul tău? Spune!

— Da.

— Atunci? De ce nu mă laşi să le potrivesc aşa cum e bine?

Făcuse ce făcuse, a încântat-o, Lina se potolise. Ce treabă avea ea?

Tot maică-sa o învăţase că, o dată dusă după bărbat, s-a terminat, trebuie să nu ieşi din cuvântul lui…

Dogarul mai venise de câteva ori, nu întrebase nimic, dăduse ajutor şi abia când au pus salcia la acoperiş a îndrăznit să aducă vorba despre actul casei. Ţigăncile împodobiseră căpriorii cu frunze verzi şi cu un drapel de hârtie, pe care-l bătea vântul. Dulgherii se descoperiseră şi se închinaseră. Stere chemase un preot să facă o slujbă. Părintele se suise pe schelele de lemn, stropise zidurile cu agheasmă, blagoslovise şi citise din cărţile lui. Au mâncat cu salahorii împreună. Cârciumarul împărţise vin zidarilor, se ameţise de bucurie şi, când a rămas cu meşterul, s-au luat la ciorovăială. Dogarul era cătrănit.

— Ai scos actul? a întrebat cu privirile în ochii ginerelui.

— Ce să ne mai încurcăm, întreab-o şi pe fata dumitale, aşa cum ne-a fost vorba…

Lina tăcea chitic. Bătrânul se repezise la ea:

— Spune! Tu nu vrei să fii în acte?

Ea începuse să plângă speriată.

— Spune, spune! o zgâlţâia şi mă-sa de mână.

Dacă nu erau vecinii pe aproape, Grigore şi Aglaia lui, se omorau.

— Hoţule! striga Marin Roşioară. Mi-ai furat zestrea fetii! Las’, că te potrivesc eu! Parchetul te mănâncă!

Se roşise tot şi se repezise cu pumnii încleştaţi să-l lovească pe ginere. Şi lui Stere i se urcase sângele la cap. Aglaia se băgase între ei şi le striga în gura mare:

— Să vă fie ruşine! Ne râde lumea, taman acu!

Dogarul a vrut să-şi ia fata cu el acasă. Mai că n-a târât-o. Ea a fugit. Nici la părinţi nu mai avea ce să caute. Ar fi snopit-o taică-său în bătăi. Socrii au plecat târziu, certându-se, lătraţi de câini.

— O să te mănânce judecăţile, striga bătrânul din drum, îţi fac proces, hoţule! Sau dau foc casei!

— Las’, că vă împăcaţi! îl potolea cocoşata. Că nici el nu vrea răul!

— Nu mă-mpac până n-o trece şi pe Lina în acte!

Şi ea parcă-i dădea dreptate bărbatului când vedea ce avere aveau, îi era mai mare dragul să privească!

Meşterul nu se lăsase, deschisese proces. Stere o trimisese acasă la el, să-l împace. Dogarul nici nu voia să audă de aşa ceva. Îşi luaseră avocaţi, erau la cuţite. Vreo câteva luni, să nu ştie unul de altul. În cele din urmă, tot Aglaia îi împăcase, c-avea gură bună. De un Crăciun, Stere aşternuse masă mare, îşi chemase şi vecinii, şi socrul se aşezase cu nevasta la dreapta la masa lor.

Linei îi