fusese mai greu la început, când venise străină în groapă. Bărbatul era posac, vorbea puţin, nu ştia cum să-i intre în voie. Gândul la celălalt, la Nicolae, nu pierise. Aflase de la maică-sa că după nunta ei plecase la armată. Uneori, când îşi mai aducea aminte, plângea pe furiş, să n-o vadă nimeni.

Dar, cu timpul, sfiala trecuse. Bărbatul nu i se mai păruse atât de urât. Numai să nu fi fost atât de întunecat, de parcă îi tot tuna şi fulgera. Rareori se apropia de el – şi atunci cu spaimă. Nu ştia ce suflet are. Când se bucura, se bucura puţin, parcă i-ar fi fost ruşine să râdă. Îl auzea numai pe la prânz:

— Gata masa?

— Gata.

Era ostenit. Îşi găsea totdeauna câte ceva de făcut. Robotea toată ziua prin curte. Cumpărase păsări, le făcuse cu mâna lui coteţe de şipci, le vopsise şi le aducea de la şina Constanţei porumb, ca să le îndoape. Stere le număra seara şi dimineaţa, le căuta de ouă, se apuca să spele butoaiele, să le întărească doagele cu rafie, numai să nu stea.

Prânzul îl mulţumea. Ea întindea faţa de masă, răsturna mămăliga din care ieşeau aburii şi-l aştepta să se închine. Bărbatul avea privirile stinse. Pe faţa-i aspră, acoperită de o barbă sură, nu se vedea nicio lumină. Îşi descheia nasturele de la gât al cămăşii, se ridica de pe scaun şi spunea făcând semnul crucii:

— Dă-mi, Doamne, şi mâine ce mi-ai dat azi!

Apoi se aşeza. Chipul i se lumina puţin.

Îi aducea ciorba acră şi fierbinte, în care el strivea ardei verzi, iuţi şi parfumaţi. Sorbind adânc din lingura lată, se scutura de plăcere.

— Bună? îl întreba.

— Bună, mormăia.

Când golea farfuria, cerea iar:

— Mai dă-mi!

Îi aducea încă o porţie. Apuca feliile de mămăligă tăiate cu firul de aţă, sufla în fiertură şi mesteca rar. Lina pregătea sosurile în farfurii adânci. Îl aştepta să şteargă urmele de pe marginile tacâmurilor, gonea câinii pripăşiţi la picioarele cârciumarului şi strângea masa. Stere se mai închina o dată, de mulţumire, apoi deschidea uşile cele noi ale prăvăliei. Clopoţelul de deasupra se smucea timp îndelungat, sunând fără rost. Ea se apuca să măture duşumelele, murdare de noroiul adus pe tălpile clienţilor. De afară venea aerul plin de miresme al maidanului. Bărbatul aştepta nemişcat în prag. Se odihnea privindu-şi curtea largă.

Zilele treceau repede. Lina nu băga de seamă. Şi n-ar fi băgat de seamă cum se duce viaţa ei dacă nu s-ar mai fi întâmplat câte ceva…

De la o vreme, Cristu Surcel bătea mai des drumul Cuţaridei. Sosea în faetonul lui înalt, lovind caii, cu garniţele pline de lapte, în cămaşă albă, desfăcută la gât, roşu în obraz, plin de sănătate, vesel, chiuind şi înjurând. Când lipsea Stere, se da aproape de tejghea, cu ochii în ochii Linei. Nu spunea nimic. Bea numai cu sete rachiul, se uita afară. Tot singur. Se scula mai devreme, tot aici îl găseau ceilalţi: Bulancea, Apopii şi Nenişor. Când rămâneau numai ei doi, râdea cu înţeles. Lăptarului îi căzuse dragă nevasta cârciumarului, tânăr era, i-ar fi dat inima ghes. Se ferea de negustor, că aflase ce fel de om este, şi nu ştia cum să vorbească cu ea. Când intra în prăvălie, se pierdea. Linei i-a fost greu să bage de seamă. Untarul venea la timp nepotrivit, devreme. Dacă dădea de Stere, arunca ţuica pe gât cât ai clipi, răsturna piesele de aramă pe tejghea, şi pe aici ţi-e drumul. Când o găsea pe ea, se încurca socoteala. Femeii nu-i trecuse prin cap una ca asta la început, dar prea era focos Cristu. Aruncau văpăi ochii lui, şi pe fruntea netedă, lustruită, zărea o umbră. Alt chip de român, şi o apuca şi pe ea un fel de tremurat. Se încurca în sticle, ofta şi-o ţinea şi o frică de bărbat. Se învârtea pe afară, îşi făcea de lucru, nu era chip. El o chema iar, mai cerea un cinzec, cu privirile în obrajii ei. Avea o mustaţă rară, roşie ca pana de cocoş, pe care o întindea des cu degetele subţiri şi albe. Linei îi era mai mare ruşinea. Intrau alţi clienţi, se uitau la bolintinean: lucrul dracului, ei singuri în toată prăvălia, tineri amândoi, sărea în ochi. Lumea începuse să vorbească. Ilie mai glumea la o ţuică cu ceilalţi, scăpa câte o vorbă. Stere n-avea de unde să ştie, degeaba bătea şaua şi Spiridon, clătinând din capul său mare şi sorbind cu zgomot din ţoi. La urma urmei, fiecare cu treaba lui! Cârciumarul intrase în vâltoare. Umbla după marfă, prinsese gustul banului. Mai plătise din datorie lui Pandele, mai împrumutase, nu se cunoştea. Vara trecuse. Venea vremea rea. Stere a plecat la Drăgăşani, să umple poloboacele. A numărat banii, s-a urcat în leagănul unei căruţe şi-a strigat căruţaşilor că-i gata. Pe la prânz au ieşit din Bucureşti şi-a doua zi se apropiaseră. Viile erau galbene. În plopii Drăgăşanilor bătea aripa toamnei, scuturându-le frunza. De unde să ştie cârciumarul ce lăsase acasă?

Cristu Surcel a aflat de plecarea negustorului şi a început să dea târcoale. Lina nu-şi mai vedea capul de treabă. Nu-l băga în seamă. Lăptarul a răbdat ce-a răbdat, şi într-o dimineaţă n-a mai putut. Erau singuri în cârciumă. Sosise devreme, cu caii spumă. Era băut după drum, să aibă curaj. Când l-a văzut, femeia a avut parcă o bănuială. A dat să-i zică ceva, că-i prea de dimineaţă, că n-a măturat, n-a fost chip! El s-a apropiat repede şi-a întrebat-o neted:

— Cucoană nu vrei să pleci cu mine?

Linei i-au ars obrajii de ruşine. A încercat să se întoarcă, dar Cristu o înşfăcase de mână şi spunea:

— Mi-ai mâncat inima! Ce zici? Te duc în Bolintin. Am să te ţin ca pe-o prinţesă! Nimic nu-i nevoie să faci! Decât roabă la olteanu ăsta! Ia te uită ce de bani am! Cumpăr Bucureştiul cu ei! O să te port numa-n mătase…

Zvârlise pe tejghea un pumn de sute.

Muierii nu-i venea bine. Lăptarul o ţinea strâns de încheieturi şi nu-şi găsea locul. Cum şedea aplecat cu faţa spre ea, semăna niţel cu Nicolae. Vru să se smucească, să scape, dar el nu-i