— Haide, zicea.

— Lasă-mă, că strig la nea Grigore şi te spun lu bărbatu-meu când o veni!

— Haide! scrâşnea Cristu.

Lina se strecurase de lângă el şi intrase în casă, lăsându-l singur, înspăimântată să n-o fi văzut cineva. De atunci o chemase pe Aglaia, să stea cu ea până la întoarcerea lui Stere.

Bolintineanul venea în fiecare zi şi se îmbăta de necaz. Abia îl scoteau ceilalţi afară, îl suiau în faeton şi-l urneau cu chiu, cu vai spre casă.

Din asta i s-a tras lăptarului, pentru că l-a mirosit negustorul când s-a întors. I-o fi şoptit cineva, a deschis el ochii, nu putea să ştie bine. Lina nu-i purta duşmănie. Bărbatului nu i-a spus nimic, se gândea numai cu spaimă la îndrăzneala lui Cristu.

Într-o zi cârciumarul a dat peste el cu ochii pe nevastă-sa. A stat să glumească cu Stere, dar acesta a pus palmele pe masă şi i-a zis:

— Lasă polul dumitale şi pleacă, dacă nu vrei să se întâmple o nenorocire!

Untarul, alb, s-a ridicat fără să spună un cuvânt. Femeia tremura după tejghea. Stere a înjurat-o de mai multe ori şi dacă n-ar fi ieşit repede afară ar fi fărâmat-o în bătăi.

De atunci nu i-a mai văzut nimeni pe lăptari în prăvălie. Parcă-i înghiţise pământul.

Către sfârşitul iernii, femeia se simţise însărcinată. Când a aflat cârciumarul ce noroc dăduse peste el, n-a mai putut de bucurie. Şi-a chemat vecinii şi au petrecut într-o seară. A doua zi a trimis-o la părinţi, să le spună şi lor.

Pământul îngheţase. Mirosea a spic de zăpadă. Lina mergea repede, învelită într-o broboadă grea de lână. A ajuns acasă, a pupat mâna dogarului, a chemat-o întâi pe maică-sa şi i-a spus vestea, s-au îmbrăţişat, au mai vorbit de-ale lor şi spre seară s-a întors. În capul străzii, când să iasă la maidan, cu cine a dat ochii? Cu Nicolae. Parcă mai crescuse, şi hainele de militar abia îl cuprindeau. Capul îi era acoperit de o capelă soldăţească. Vântul îi bătea mantaua largă, închisă la gât. Purta cizme cu carâmbi înalţi şi centiron de piele galbenă, cu baionetă la şold. El n-o recunoscu de la început. Când se apropie, o strigă cu jumătate gură:

— Lino!

— Nicolae!

Se priviră. Femeia n-a mai rostit nimic. Se uita doar înainte, liniştită. Soldatul a plecat repede peste glodul îngheţat. Crivăţul îi bătea poalele mantalei.

A pornit şi ea spre casă, mai pe urmă, fără să simtă ceva, cu picioarele îngheţate. Căută pe drum să-şi aducă aminte de chipul lui, dar nu-l ţinu minte. Casa lor, a ei şi a lui Stere, i se păru mai caldă în seara aceea.

Noaptea ninse mult, potolit. Femeia adormi târziu, după ce se zbătuse multă vreme lângă bărbatul care răsufla adânc lângă ea. Ascultase aşezarea liniştită a zăpezii şi ţipetele lungi şi ascuţite ale cocoşilor. Simţea cum se aştern gunoaiele şi cum se lasă zidurile de cărămidă, prinse în muchiile de beton. Casa se scufunda încet, o dată cu malurile acelea sterpe, găunoase, într-un drum lung spre fundurile sălbatice. Câinii rodeau scândurile coteţelor, urlau repezindu-se spre gard, apoi iar se făcea linişte.

Lina a născut aproape de Crăciun. Aglaia a chemat-o şi pe-a lui Matei, că erau de-o vârstă şi se pricepea la moşit. Au întins aşternuturile, au fiert apă şi au îngrijit-o. Nevasta cârciumarului s-a chinuit până la ziuă şi a născut un băiat, o mână de carne, cu ochii lipiţi, scâncind. Stere, ostenit de la drumurile lui, s-a sculat, a aprins lămpile şi s-a învârtit tot timpul împrejurul muierilor. Când Aglaia i-a arătat copilul, punându-l să-l scuipe de deochi, i s-a făcut milă şi de nevastă-sa şi a intrat s-o vadă. Ea plângea în pat, uşurată. Era slăbită şi plânsă. Bărbatul s-a aplecat şi-a pupat-o de două ori, cu dragoste.

Muierile spălară băiatul şi-l înfăşurară în cearşafuri proaspete, încălzite pe sobă. Cocoşata îl freca uşor cu palmele pe picioare şi-l descânta:

— Să fugă ca iepurele şi să fie deştept ca vodă! zicea trecându-i degetul mare peste frunte.

A lui Matei i-a înnodat buricul, legându-i-l cu sfoară roşie, l-a închinat la sfântul Gheorghe din perete şi l-a uns cu untdelemn.

Au trimis, după aceea, ploconul la naş pentru botez: două gâşte fudule, cu gâtul lung, albe ca laptele, legate cu funde albastre, împiedicate cu inel de cositor, o ploscă veche, împletită cu tei şi cu rafie în care se afla vin negru, portocale, alviţă, bomboane umplute cu cremă, totul pe o tavă lată, ţinută de Aglaia şi de Grigore. La spatele lor, cântau lăutarii de-i avuseseră la nuntă, atunci aduşi din mahalalele vecine.

Muierea chiuia şi juca darurile, să afle toată lumea că botează cârciumarul. Casele naşului erau peste Griviţa, înspre mahalaua Grantului. Lumea se oprise în loc şi privea convoiul cel vesel. Cocoşata sucea dosul, răcnea o dată, pocnea degetele lăutăreşte. Ieşiseră şi negustorii afară din dughenele lor să se uite. Oltenii suflau în palme de frig, bătând opincile. Au trecut podul de fier după plocon.

Locuinţa brutarului se vedea de departe, odăi lângă odăi, cu acoperişul înţigluit şi geamuri verzi la cercevele, deasupra, de îndulceau lumina soarelui. Câinii au început să latre, Aglaia a strigat la lăutari şi vioristul a zdrăngănit la ăilalţi arcuşul, făcând un Mulţi ani trăiască pentru cei din casă. Vecinii naşului au ieşit la porţi, s-au uitat la muiere şi au strigat la proprietar. Acesta era, ca omul după somn, cu ochii mici. A deschis porţile, a poftit ploconul în curte. Gâştele, blânde, nu scoteau niciun strigăt. Aveau numai nişte ochi mari, albaştri, miraţi.

Brutarul a încercat vinul din ploscă, a gustat alviţa, a cântărit în braţe darul şi-a rostit:

— Bun, botezăm!

— Să fie într-un ceas fericit! a urat Grigore.

Lăutarii iar au cântat. Naşul a scos vin din pivniţa lui, a turnat în pahare şi au închinat pentru noul-născut. Zăpada scrâşnea sub picioare şi s-au apucat să joace ca să se încălzească. Până seara, Aglaia a fost înapoi, beată, cu Grigore cu tot.

Pentru că tot cădea în sărbători, au întins masa, au poftit rudele – şi ţin’te petrecere! Socrul a chemat neamurile, să vadă în ce pricopseală stă fata lui. Veniră, cu mic, cu mare: finul Tache,