ăl de jucase primul mireasa la nuntă, cuscrul Vasile, nea Ghiţă Bâlcu, tot posomorât şi însetat, fina Smaranda, Cristea şi naşul cu naşa, veseli, comandând lăutarii, încărcaţi cu daruri pentru fin. Aduseseră plapumă de mătase, scutecele de stambă şi ciorapi mici, lucraţi în grabă de femeie, tigheliţi cu lânică.

Meşterii au lăsat femeile în casă şi au ieşit în curte, să vadă împrejurimile. Sosiseră în trăsuri tocmite. Birjarii aşteptau la poartă, înveliţi în pături flocoase, cu căciulile pe cap. Ningea des, cu fulgi mari. Stere, cu dogarul şi cu naşul înainte au arătat rudelor gardul şi pomii, pivniţa unde au zăbovit bine, să guste fiecare sorturile de rachiu şi de vin, clătinând deştepţi din cap, că le plăcea; apoi coteţele cu animale şi păsări – curte de gospodar, fără îndoială. Cârciumarului îi creştea inima de bucurie să le spună că peste toate el se afla stăpân, şi cu a lui, adăugase de urechile socrului. Vecinii se uitau de prin curţile lor sărace la adunarea de trăsuri de la poarta negustorului. Vorbeau şi se mirau de ce neamuri are.

Gazda o chemase şi pe Aglaia de ajutor. Aceasta glumea cu oaspeţii, aşeza tacâmurile pe masă, fura câte un rachiu, îi era mai mare dragul de belşugul altuia. Lina, înzdrăvenită, golise cârciuma, trăsese obloanele la ferestre şi acolo potrivise ospăţul. Brutarul o pupase la venire, o privise – frumoasă fină îşi luase, n-avea ce zice!

Stere le-a arătat odăile spoite atunci, albe, cu perdele şi preşuri, din zestrea nevestei. Meşterii lăudau:

— Bună treabă, la mai mult! Să vă dea Dumnezeu noroc!

Sosi şi preotul, adus de Grigore, tot în trăsură, cu dascălul, cărând cazanul sfinţit, de aramă, al bisericii. L-au poftit la căldură, împreună cu ajutorul lui, de ţinea evangheliile. Erau amândoi roşii de frig, veniţi după drum. Cârciumarul le-a dat câte un rachiu. Aglaia a încropit apă pe maşină, a aşternut scutecele la îndemână şi au aşezat vasul în mijlocul casei. Părintele şi-a pus odăjdiile, după ce le sărutase tivul de aur, s-a închinat şi a început slujba. Aduseseră copilul, care plângea în braţele Linei, şi lumânările albe, gătite cu funde late, cumpărate de naş. Le-au aprins, şi un fum frumos mirositor s-a răspândit împrejur. Rudele, cu capetele descoperite, ascultau glasul preotului. Părintele avea o voce dulce şi caldă. Lumina feştilelor juca în firele rare din barbă, argintii şi întunecate. Dascălul, subţire şi palid, dădea, alături, răspunsurile, pe alt glas. Stere abia se ţinea să nu plângă de bucurie, privindu-şi din când în când nevasta, în spatele căreia lăcrimau soacra şi dogarul, cu nenea Ghiţă Bâlcu şi cuscrul Vasile. Ceilalţi oftau împrejur, mulţumiţi. Prin ferestrele mari răzbea lumina strălucitoare a zăpezii şi de afară se auzeau clopoţeii cailor. Mirosea a cozonac şezut la răcoare şi a friptură. Preotul a sfinţit apa cu crucea lui de argint, a înmuiat tistimelul de busuioc şi a blagoslovit casa. Apoi a luat, cu naşa şi naşul, copilul, ce începuse să ţipe, şi l-au scufundat de trei ori în cazan. I-au zis Alexandru.

După ce l-au înmuiat, Aglaia l-a înfăşurat în crâşmitul de americă, pregătit, să-l usuce, şi naşa i-a lipit pe frunte o piesă de argint, să-i poarte noroc şi să se umple de bani. Părintele i-a uns creştetul capului cu mir şi l-au închinat la icoane.

Apoi, aşterne-te masă până a doua zi…

Mai aveau şi necazuri, nu se putea să n-aibă. Stere se mai supăra, de zgârcit ce era, la vreo risipă. Îşi certa nevasta:

— Tu nu m-asculţi pe mine! Nu înţelegi unde bat eu… Nu vrei ca lumea să-şi scoată pălăria la tine. Uite împrejur, la amărâţii ăştia, şi spune dacă voieşti să ajungem ca ei… Ori nu ţi-o place să te fac cocoană?!

Vorbele bărbatului o atingeau drept la inimă, acolo unde-i mai slab omul.

Cum adică, să nu vrea să fie cocoană? Care femeie nu vrea? Numai că i-ar fi plăcut să mai scape câte o duminică la plimbare, să mai petreacă şi ei, că erau tineri şi viaţa trecea, şi nu înţelegeau nimica.

Dar când îl vedea pe Chirică cât e de amărât, şi pe Matei, şi pe ceilalţi, îi trecea cheful de petrecere. Acarul nu mai scăpa de belele. Iar i se îmbolnăvise un copil. Tot la Stere venise să ceară.

— Ajută-mă, domnu Stere, nu mă lăsa…

Cârciumarul, mai strâmbându-se, mai închizând ochii, l-a ajutat. De fier să fi fost, şi nu putea să-l lase când îl vedea cum se chinuie. Nu trecea primăvara, şi la poarta ceferistului atârna un drapel alb, de mort. Îl aducea un bătrân din capul Griviţei, îl lega cu sârmă în ostreţele gardului şi pleca. După trei zile se întorcea, îl desfăcea, îl punea pe spinare şi-l cără înapoi. Asta însemna că acarul rămăsese cu un copil mai puţin.

Casa lui era plină de rude. Odăile miroseau rânced a moarte şi a lumânări scurse. Chema un preot, care citea, şi-şi ducea mortul la cimitir într-o căruţă goală. Copiii ceilalţi plângeau lângă el. Chirică punea o mână pe coşciugul nevopsit şi nu scotea un cuvânt sau o lacrimă până la groapă. Numai seara, după ce se termina totul, intra în cârciuma negustorului şi cerea o litră de rachiu. O bea repede, pe nerăsuflate, ca să se îmbete. Pe urmă cădea cu capul pe masă, ţeapăn.

Lucrătorii îşi spuneau unul altuia:

— Săracu Chirică, iar e necăjit…

Şi nu-l mai băgau în seamă. Ceferistul se trezea către miezul nopţii, când auzea pe Lina punând drugii obloanelor. Pleca clătinându-se şi înjurând. În câmp, se oprea şi ridica pumnul lui mare, vânturându-l spre stele:

— Tu-ţi dumnezeul tău, Doamne, care le-ai făcut pe toate strâmbe, de-ţi baţi joc de sufletul meu!

Dar ce-i păsa cârciumarului de necazurile altora? Fiecare cu norocul lui! Dacă ar fi stat să judece, n-ar mai fi trebuit să vândă băutură amărâţilor, că el pentru asta le aşezase prăvălia în drum, să-i facă să uite de greutatea vieţii. Treaba mergea, nu putea să se vaite. Cârciuma era plină de dimineaţă până seara. Osteneau. Şi el, şi muierea, şi băiatul de prăvălie.

Cum suna băltăreţul peste Cuţarida şi se topeau zăpezile, cârciumarul scotea mesele afară, aducea un butoi de vin