vechi mai la îndemână şi spăla jumătăţile. Soseau gunoierii, graşi, rumeniţi, trăiţi bine pe la părinţi. Zidarii plecau pe la binale, nu-i mai vedeai, dădeau în primire, de acum beau pe unde munceau. Cu ceilalţi, petreceau până toamna. Pe ăştia îi mai ştia Stere, pe fiecare, se dovedeau repede unul pe altul, la un pahar. Frizerului îi căzuse dragă nevasta lui Gogu. Se prăpădea, nu alta.

— Astea-nalte-mi plac mie! îi spunea lui Spiridon când se ameţea. Şi are nişte ochi coana Florica!

Suflet larg, Tilică iubise şi el la viaţa lui. Femei, nu jucărie… Dacă şedeai să-l asculţi, aflai destule. Aşa era meseria asta, curată, cu săpun, cu odicolon, se purta şi el, nu-i vorbă, totdeauna avea papion, duminica îşi punea hainele bune şi se ţinea pe urmele croitorului.

Negustorul tot de la alţii aflase, ba de la Spiridon, ba de la Ilie, că şi ăsta era pişicher, i-ar fi dat inima brânci. Gogu avea alte metehne. La cârciumă nu prea venea, nu se înghesuia la băutură. Îşi vedea de lucrul lui toată săptămâna: croia, cosea, călca, adormea liniştit. Când sosea duminica, cu ce avea în buzunar, o lua pe Florica şi se opreau în Griviţa la o grădină ştiută de mult, unde cântau şi dansau nişte artiste dezbrăcate. Acolo ar fi stat croitorul şi ar fi privit până îl uita Dumnezeu. Femeia se mai strâmba, n-avea ce-i face. Lui îi plăceau dezbrăcatele. Se certau, iar se împăcau, omul nu se schimbase. Şi n-ar fi fost nimic dacă n-ar fi avut şi patima cărţilor. Pierduse o mulţime de bani în viaţa lui, la cafenea. Nevastă-sa îi povestea Linei, când se întâlneau, despre ce case avuseseră, la piaţa lui Matache Măcelarul, cu lei de cretă la uşă, moştenite de la părinţii ei. I le tocase în câţiva ani croitorul cu cărţile sale. Erau mai tineri, el nu se uita. „Prietenii l-au mâncat, spunea. Toată ziua la noi în casă şedeau. Gogu nu-şi mai vedea de meserie, că pe atunci avea clientelă, nu aşa! Oameni, unul şi unul… Unde împungea el cu acul, ieşea francul, ehei!” Făcuseră datorii, au vândut averea şi, din ce le rămăsese, cumpăraseră loc în Cuţarida şi ajunseseră ca vai de lume. Din când în când, îl apucau dracii, începea să lucreze în silă, fura ce brumă strânsese din croitorit şi fugea la cafenea, pe Griviţa, să-şi încerce norocul. Uneori se întorcea cu buzunarele pline. Nu se mai înţelegea cu Florica de mulţumit ce era. Nu trecea mult, şi iar pierdea totul. Spunea mereu că într-o zi o să câştige o sumă mare de bani şi o să răscumpere casele pierdute. Linei îi era milă de femeia aceasta voinică, care vorbea tot timpul, de ziceai că se ceartă, altfel, liniştită şi muncitoare. Se împrieteniseră repede şi, când scăpa cu mâna în bani, plecau amândouă la gară, la negustori, să-şi cumpere câte o rochie. Îi spunea şi lui Stere, dar el îi zicea să-şi vadă de prăvălie şi de copil, să lase luxul. Dar ce, parcă asta se numea că e luxoasă, ca altele?

Bărbatul nu scăpa banii din mână, tot ar fi cumpărat, că vedea că se ridică mahalaua. Se croiseră alte străzi de pământ, drepte, în mijlocul cărora creştea încă dudăul, cu şanţuri înalte, care împărţeau malul Cuţaridei. Oraşul înainta pe nesimţite într-aici, înghiţind loturile sălbatice, şi luminile lui se vedeau mai aproape. Dinspre Filantropia se deschisese un drum nou cu prăvălii de cărămidă, şi noaptea, peste câmpul rămas, felinarele cu gaz răspândeau o lumină albastră, puţină, pâlpâitoare. Pe şoseaua de piatră, treceau convoaie lungi de căruţe goale. În margini răsăriseră oţetari cu frunze lungi şi rare, ca nişte degete răşchirate. Numai spre groapă nu se îndesa nimeni. Deasupra gurii ei largi, căscate, plutea un abur greu, alb. Drumul camioanelor se schimbase, trecea peste maidan, făcea un ocol spre curtea lui Stere şi se întorcea la Tarapana. Toamna, noroaiele se întindeau peste tot. Pământul era numai o clisă galbenă. Oamenii îşi cumpărau cizme şi înjurau, abia înotând în şanţurile alunecoase.

Mai veniseră şi alţi oameni în Cuţarida. Întâi un sifonar, care avea camion şi două cârlane de iepe, om necăjit şi ăsta. Căra ca robii, abia scotea de-o pâine şi de un ciocan de rachiu. A tras spre casele oltenilor, şi-a humit un bordei cu mâna lui. A adus cu spinarea nişte uluci şi a împrejmuit locul, o palmă de bălării, şi-a ridicat o iesle pentru animale. Vesel om. Nu se plângea. Dimineaţa înhăma iepele, scotea gardul şi pleca în camionul lui, cărând sifoane pe la cârciumari, în Griviţa, după pâine. Îl apuca prânzul spre şina Constanţei, mânca o roşie, trăgea la umbră, se culca pe leagănul droştii, cu şapca pe ochi, dormea, nu-l cerceta nimeni, se ridica în capul oaselor, căsca, o lua mai departe după ce dădea iepelor o mână de nutreţ uscat la soare. Le mângâia boturile umede, le vorbea ca unor oameni şi, când se întorcea seara, le împiedica, dându-le drumul în groapă să pască. El se odihnea sus, pe rampă. După ce le făcea voia, le închidea şi trăgea la Stere, cerea o boască, mai vorbea. Spiridon îl cerceta, de pe unde este, sosea şi Chirică, lua dorobanţul lui, îşi povesteau de ale lor, ca între oamenii săraci. Sifonarul dormea mai mult pe afară. Întindea un ţol pe pământ şi se lungea mulţumit, trăgând cu urechea la hâţele lui, care rumegau încă iarba grasă şi umedă a gropii.

Se împrietenise cu moş Leu, de păzea avutul primăriei la rampă. Ăsta era albit de bătrâneţe, îndesat şi iute la treabă. Fuma tot timpul dintr-o pipă de lemn ars. Sfătos ca toţi unchiaşii, nu-i mai tăcea gura. Ştia câte-n lună şi-n stele. Nu era singur. Ţinea după el armăsari de prăsilă, daţi de serviciul edilitar să ajute la căratul gunoaielor. Om al dracului, după cum se vedea. S-a aşezat în gura bălţii, lângă pipirigul ei. A ridicat din coceni un adăpost, a înfipt în pământ un ţăruş şi a scos dintr-o traistă un ceaun de mămăligă, nişte pirostrii, şi acolo mânca, acolo dormea. Strângea tinichelele adunate