de chivuţe şi, după ce le făcea grămezi-grămezi, înhăma armăsarii la o droagă şi trimitea tabla statului la o fabrică de conserve. Îi rămâneau bani. Să fi avut şaizeci de ani, dar nu-i dădeai. Cât era de trecut, umbla după chivuţe şi le tăvălea prin sipică. Din când în când, urca la cârciumar, se altoia cu un rachiu şi se întorcea să doarmă pe grămada lui de coceni. L-au aflat căruţaşii că are armăsari de prăsilă. Veneau pe furiş, să nu ştie primăria, plăteau moşului, şi caii lui le îmborţoşau odoarele. Se umpluse mahalaua de mânji. Iarna dormea într-un bordei, pe săturate, că nu mai avea treabă. Grigore crezuse la început că or să-l înece zăpezile pe fundul gropii şi pe el, şi pe armăsari, dar omul dăduse animalele serviciului edilitar. Când i-a adus înapoi, caii erau arătoşi, că-i ţinuseră bine cei de la primărie. Moş Leu îi hrănise mai mult cu răbdări, oricât de vrednici se dovediseră.

Stere îi ştia pe fiecare, cum ţi-ai cunoaşte sufletul: cu necazurile şi încurcăturile pe care le aveau, pentru că la el se opreau la vreo nevoie, să-i ceară bani. Cârciumarul se lăsa greu. Unii se apucaseră să negustorească spre Filantropia, alţii îşi luaseră locuri. Oltenii se întinseseră, îşi mai adăugaseră un loc pentru grădinărit. Precupeţi vechi, simţiseră ce se ridică în Cuţarida. Prinseseră cheag, aveau obrajii roşii de trai bun. Dar cei mai mulţi erau săraci. De unde să le iei banii, dacă nu ţi-i mai dă? Cumpăraseră locurile cu economii. Aici scăpau de impozite şi de datorii, trăiau ca vai de ei, câte patru într-o odaie, dar erau mulţumiţi că nu mai plătesc chirii şi că aveau casele lor de pământ, de bălegar, cum erau. Ţineau fete de măritat. De unde să le dai zestre, să le trimiţi după un bărbat? Unele dintre ele se mai căpătuiau. Când făceau nunţi, petreceau câte trei zile, c-aşa-i omul sărac: fudul! Nevestele năşteau repede, înainte de termen, şi nu le mai cunoşteai. Nici Grigore nu le mai putea ţine seama, cu toate că le ştia pe fiecare după nume. Se înmulţiseră, mereu soseau oameni noi, şi drumurile gropii lui Ouatu se lăţeau. Unii trăgeau spre rampă, îşi aşterneau cum puteau. După trei zile intrau în prăvălia lui Stere şi-i cereau făină pe datorie.

Carnetul negustorului se umplea de linii şi de semne. La leafă plăteau până la ultimul leu, se mirau de cât aveau să dea, cârciumarul îi încărca dintr-un condei, nu le venea să-i zică, de frică să nu-l supere, c-aşa-i făcută lumea asta: pe-ăl de-ţi dă, nu poţi să-l mişti nici cu o privire! Şi pe urmă, cum să ştii a doua zi dacă ai băut două ţuici sau trei? Că te mai lua unul, altul deoparte, ciocneai, n-ai mai fi plecat. Stere îşi făcea datoria în foile lui.

Pe lucrători îi aflau repede şi nevestele. Treceau câmpul înfofolite în broboadele lor de lână, se uitau prin geamuri, nu îndrăzneau să intre. Ieşea vreunul, striga de afară la ceilalţi:

— Ioane, vezi c-a venit muierea după tine.

Oamenii se supărau. Se apucau să înjure. Le goneau acasă la copii şi se îmbătau de ciudă. Altele învăţaseră. Ca să scape de palmele bărbaţilor, trimiteau fetele de şcoală sau plozii. Copiii erau desculţi şi tremurau la uşă. Îi băga vreunul înăuntru.

— Al cui eşti tu, puţă?

— Al lui Vasile.

Tatăl ieşea din fundul cârciumii, lua odrasla de mână şi apuca iar ţoiul. În prăvălie era cald. Fumul de tutun înnegrea pereţii. Mirosea a unsoare de bocanci şi a rachiu. Copilul se uita la muşterii şi nu spunea nimic. Câte unul îl îndemna să-i guste ţuica:

— Ia, zgaibă!

Băiatul punea ţoiul la gură şi-l dădea peste cap.

— Bravo, seamănă lui tat-său! râdeau ăilalţi.

Se supăra vreunul mai deştept:

— De ce vă bateţi joc, mă, de sufletul ţâncului ăsta? De ce-l otrăviţi?

— Cine-l otrăveşte?! Îl învăţăm! se făleau ăilalţi.

— Să ştie de mic!

Copiii erau însă deprinşi cu toate relele. Ascundeau ţigări prin buzunare şi fumau pe maidan, câte doi-trei, până se îngălbeneau la obraz. Aveau fraţi mai mari la care se uitau, cine să-i stăpânească? Bărbaţii erau plecaţi toată ziua la muncă, femeile cu treburile lor, ei slobozi. Fugeau de la şcoli, tot în câmpul Cuţaridei se adunau cete-cete. Şi de se găsea câte unul să le zică, ei râdeau:

— Ce, mă, oi fi socialistru?

— Sau baftist d-ăia de nu bea, de nu mănâncă, de nu ştie ce-i aia cur de muiere…

Stere nu se amesteca. El o lege avea: să nu plece muşteriul nemulţumit. Când se asprea vremea, le făcea ţuică fiartă cu zahăr şi piper, să-i sare la inimă pe necăjiţi. Clienţii nu ţineau la băutură. Erau osteniţi şi vlăguiţi. Dintr-o litră, două, se posomorau. Plecau spre seară pe trei cărări, tăind câmpul.

Ce-i păsa lui? De la o vreme nu-l mai părăsea binele. Făcea ce făcea, şi pleca după vin la Drăgăşani. Acum, drumul avea alt farmec pentru cârciumar. Bătuse mult calea asta, scosese parale – negustoritul e meserie frumoasă dacă mai cade şi altceva la un popas. De când îi mergeau treburile, scăpa uşor banul printre degete, avea sângele tânăr şi, într-o toamnă, la crame, i-a căzut sub ochi o fetişcană plină şi puternică, în fote curate, ca piatra de munte, sănătoasă şi veselă, de râdea repede cu un glas dulce.

Tot ţinutul acela albăstrui, de viţă stropită cu piatră acră, coclise. O rugină ştearsă şi găunoasă bolea în frunze. Pădurile aveau un miros putred şi soarele leneş de octombrie le bătea frunzişul galben, pierit.

Negustorul se aşternuse la masă cu cărăuşii lui. A cumpărat vinul nou, roz ca petala trandafirului, a plătit, se uşurase. Întinseseră masă, cu pui fripţi, perpeliţi atunci într-un jar de vreascuri, muiaţi în mujdei de usturoi, cu mămăligă subţire şi vin negru. Trosneau măselele.

Se uita puicuţa, se uita şi Stere. Sufletul cerea. Când s-a potolit focul, de rămăsese numai o inimă roşie, fierbinte în iarba pălită, cârciumarul s-a ridicat de la petrecere. Peste dealurile Drăgăşanilor plutea o lumină verde, stinsă. Mirosea a fân ţinut sub ploi. Un vânt rece, de toamnă, mişca crengile uscate.

Aprigă muiere. Voica îl ostenise până dimineaţa într-o căpiţă. Avea nişte brabeţi